Forţa, prosperitatea, succesul atrag întotdeauna. Cei care nu le au vor încerca să le obţină copiind felul de a fi a celor care le deţin, fie că ne referim la indivizi, comunităţi restrânse sau chiar naţiuni. Aceasta este una dintre cele mai puternice explicaţii ale efortului României de a adopta modelul civilizaţional occidental, cât mai rapid şi cât mai în amănunt. Exemplele istorice ne arată însă că un asemenea proces de transformare nu se desfăşoară nici simplu, nici nu se încheie vreodată de o manieră completă.
În ultimii 25 de ani, efortul de identificare a claselor celor mai instruite din România cu civilizaţia occidentală a cunoscut o intensitate deosebită. S-a ajuns până acolo încât s-a negat cu obstinaţie însăşi realităţile geografice: România şi Republica Moldova au fost alipite pe hărţile din manualele de geografie blocului compact al statelor central-europene, deşi este evidentă excentricitatea lor faţă de gruparea rotundă a acestor state, iar mai nou s-a lansat chiar iniţiativa adoptării orei Europei Centrale în România, în contradicţie evidentă cu fusul orar ce caracterizează longitudinea pe care este aşezată ţara noastră. Tot ceea ce este răsăritean sau meridional în identitatea românească este negat, ascuns sau ignorat, căpătând valenţe „comuniste” sau „manelistice”.
Dacă ar fi să caut o paralelă în istoria românilor, nu m-aş putea opri decât la perioada paşoptistă, în care se repudia fără drept de apel barbaria orientală a fanarioţilor, încercându-se introducerea şi identificarea cu toate formele vieţii occidentale, în principal cele de inspiraţie franceză. Împotriva curentului radical pro-occidental de atunci aveau să se ridice cu moderaţie junimiştii, care criticau această adoptare necritică şi lipsită de organicitate, în ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de teoria „formelor fără fond”.
Fără a mă situa împotriva dorinţei unora de a ne adapta civilizaţional modelului occidental, nu pot să nu remarc că diferenţele structurale dintre societatea românească şi societăţile din Vest sunt numeroase şi pe alocuri profunde. În prima parte a articolului am dat exemplul poziţionării diferite a populaţiei din cele două spaţii geografice distincte faţă de lăcaşurile de cult şi religie, în general. Enumerarea altor instanţe asemănătoare poate continua. Nu este de mirare că multe dintre normele şi instituţiile preluate din Occident ca urmare a integrării în Uniunea Europeană, potrivindu-se parţial mediului cultural românesc, readuc în actualitate teoria „formelor fără fond”. Un exemplu oarecum hilar este cel al rampelor pentru persoanele cu dizabilităţi: la parterul unui bar cunoscut din Centrul Vechi din Bucureşti există o asemenea rampă între podelele situate la niveluri diferite, fiind respectată astfel formal norma împotriva discriminării. Ce păcat însă că rampa nu este funcţională! Înclinaţia ei este atât de pronunţată încât mă îndoiesc că ar putea fi urcată chiar şi de un campion la jocurile paralimpice şi, chiar dacă acesta ar face-o, ar avea surpriza neplăcută de a se lovi destul de rău în masa situată chiar la capătul superior al rampei!
Acest fenomen de copiere, care poate conduce la rezultate parţial hilare, precum cel descris mai sus, dar şi la consecinţe dramatice, este în realitate un fenomen normal în lumea oamenilor, fie că este vorba de indivizi sau de comunităţi întregi. Se întâmplă ca unii să o ducă mai bine, să fie mai bogaţi, mai puternici, mai populari. Ceilalţi se vor strădui să îi imite, în speranţa că şi ei vor obţine măcar o parte din succesul celorlalţi. Numai că nu toţi cei care imită sunt făcuţi pentru aşa ceva, iar rezultatele sunt de fapt hibrizi între ceea ce imitatorii sunt de fapt, ca urmare a trecutului lor de până atunci, şi formele imitate. Pentru exemplificare, ne putem uita deopotrivă la copiii aflaţi la şcoală, care să străduiesc să imite comportamentul elevilor cei mai populari, sau la Japonia după 1868 şi la Turcia după 1923, cazuri extreme în care tradiţii seculare au fost abandonate sau chiar interzise pentru copierea modelului occidental, în speranţa că astfel respectivele ţări vor putea face faţă cu succes statelor vestice.
Nu trebuie să ne mire că foste mari puteri imperiale, precum Turcia şi Japonia, au copiat modelul occidental. Mai ales în secolul al XIX-lea, Occidentul domina fără nicio îndoială întreaga lume. Nu a fost ţară din afara acestuia care să nu adopte elemente civilizaţionale occidentale, de la obiecte specific vest-europene, până la norme, modele de organizare şi instituţii. Cu timpul însă, puterea occidentală a cunoscut un declin în raport cu restul lumii. Vechile tradiţii, rezultatul unor situaţii geografice aparte şi a secole întregi de evoluţii particulare, ies din nou la suprafaţă, este drept, modificate şi poate întărite de implanturile din Occident. Este suficient să ne uităm la Turcia lui Erdoğan pentru a găsi un exemplu evocator.
Nici spaţiul românesc nu se poate sustrage unor asemenea fenomene de imitare. Situaţia este cu atât mai complexă şi mai interesantă cu cât, vrem sau nu să recunoaştem, geografic ne regăsim la confluenţa a trei mari spaţii geografice: zona central-europeană, continuare a Occidentului atlantic, zona mediteraneană şi zona stepelor nord-pontice. Suntem prin urmare o ţară de frontieră, care este dificil să devină ea însăşi un focar civilizaţional, un model pentru ceilalţi. Dimpotrivă, suntem predispuşi prin chiar poziţionarea geografică să adoptăm modele create în imensele spaţii geografice care ne înconjoară, preponderenţa unui model în civilizaţia românească fiind determinată de puterea şi prestigiul statelor dominante în zonele la graniţa cărora ne aflăm.
Astfel, la începutul statalităţii româneşti, influenţa sudică este preponderentă, normele şi instituţiile iniţiale ale voievodatelor fiind de inspiraţie bizantină, directă sau indirectă, prin filiera sud-slavă. Ulterior, modelul apusean se manifestă puternic, cu precădere în Transilvania, dar şi în spaţiul extracarpatic, unde este însă rapid înlocuit de cel oriental, pentru mai multe veacuri. În secolul al XIX-lea, ca peste tot în lume, modelul occidental devine dominant, continuând să anime năzuinţele româneşti, până în ziua de astăzi, cu întreruperea provocată de instaurarea modelului comunist venit din răsărit.
Acestei schiţe teoretice îi trebuie adăugate însă două observaţii. Prima se referă la intensitatea imitaţiei: cu cât statul a devenit mai puternic, cu atât dimensiunile şi profunzimea împrumuturilor au fost mai de anvergură, extinzându-se de la nivelul curţii domneşti şi a instituţiilor centrale ale statului medieval la paliere tot mai largi ale vieţii sociale şi politice în modernitate. Cea de-a doua se referă la finalitatea acestui fenomen: niciodată un model nu a devenit absolut, civilizaţia românească păstrând mereu un caracter eclectic. Este suficient să ne aducem aminte de portretele lui Dimitrie Cantemir, în care domnitorul apare fie în costum oriental, fie în straie apusene, sau de monumentele stilului brâncovenesc, în care elemente renascentiste şi baroce sunt reinterpretate în notă orientală.
Poticnelile României în „a se alinia standardelor europene” sunt mult mai lesne de înţeles în această lumină. Pur şi simplu, naţiunile nu pot fi croite folosind un miraculos pat al lui Procust, nici măcar atunci când chiar conducătorii şi elitele lor se supun ajustărilor de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm şi, pe alocuri, cu frenezie. Să urmăm deci cu hotărâre modelul care ni se pare cel mai potrivit pentru comunitatea noastră politică, dar să nu uităm că vom depinde mereu în efoturile noastre de adaptare de particularităţile geografice şi istorice ale spaţiului pe care îl ocupăm.
aparut in EuroPunkt.ro