Hagi 50

Dintre toate amintirile adolescentine pe care le am cu Hagi, m-aş întoarce în 1997, când românul cu barbă de diacon a marcat contra Irlandei un gol care nici măcar nu a fost pe atunci televizat în ţară. Îmi reţine atenţia relaţia aceea stranie dintre doliul după tatăl mort de curând şi contrapunctul dramatic al golului, acea capodoperă neanunţată de nimic. Putem astăzi re-contempla momentul: Hagi şi ai săi încheiau o campanie de calificare în mod exemplar. Ceea ce apărase „Regele” în Irlanda (unde se consumase singurul egal al tricolorilor victorioşi în toate celelalte partide ale grupei) era, însă, blazonul, acest bătrânesc simptom la care lumea „facebook” (cum o numeşte Tolontan) este imună şi infirmă. Nu puteam încheia cu o înfrângere, nu puteam umbri calificarea „en fanfare”. Mi se pare, însă, că la Hagi era vorba şi de altceva: a nu te putea sustrage iminenţei harului. A nu te putea opune kharmei sosite să re-stabilească echilibrul. Maniera în care aşază mingea denotă aşezarea sub legile harice, supunerea, acceptarea inevitabilului. Credinţa în inevitabilul mai-binelui. Mi se pare lecţia esenţială pe care Hagi o aduce în faţa conaţionalilor săi: pasiunea şi seriozitatea nu sunt incompatibile cu românitatea. Deficitul nostru ancestral, lipsa de încredere în propriile forţe şi teama că „marfa” celuilalt e întotdeauna mai proaspătă, mai interesantă şi mai bună, Hagi le topeşte într-un dribling natural, într-o preluare scurtă şi în privirea cu care execută lovitura liberă.
Nu este, însă neapărată nevoie de această privire retrospectivă, pentru că Hagi nu înseamnă doar trecutul, ci şi viitorul fotbalului românesc. Ianis, Academia, investiţiile, pasiunea nebună a antrenorului: povestea merge mai departe.