Freud ne-a învăţat să considerăm doliul nu ca pe o stare de adâncă tristeţe provocată de moartea unei persoane apropiate, ci ca pe travaliul menit tocmai să ne scoată din această stare. „Cred – scrie Freud – că nu e nimic forţat dacă voi expune acest travaliu în felul următor: testarea realităţii a arătat că obiectul iubit nu mai există, el reclamă acum ca întregul libido să fie retras din legăturile lui cu acest obiect.“ Astfel, după travaliul înfăptuit de doliu, „negurosul, văduv, acel neconsolat prinţ aquitan cu turnul căzut pentru vecie“ [Gérard de Nerval, El Desdichado] redevine liber şi scapă de inhibiţii. Începând cu Freud, doliul nu mai e melancolic, ci un remediu pentru melancolie.
Această nouă definiţie a fost unanim adoptată. Învăţătura a fost chiar atât de bine înţeleasă, cursul freudian de economie libidinală atât de bine asimilat, încât cu prilejul oricărui accident, oricărei tragedii sau oricărui proces penal, supravieţuitorii freamătă, familiile victimelor cer nerăbdători şi vehemenţi să poată în sfârşit să-şi ia adio de la situaţia dureroasă. Iar acest adio, acest travaliu al doliului se înfăptuieşte azi aşa cum ţi-ai face nevoile. Ne golim, ne uşurăm de povara mortului, îl evacuăm pentru a ne reintegra, în cele mai bune condiţii şi în cel mai scurt timp posibil, în trepidanta lume a celor vii. În romanele lui Kundera se înfăptuieşte însă travaliul invers. […]
Alain Finkielkraut „ Şi dacă dragostea ar dăinui”
Traducere din franceză de VLAD RUSSO
Humanitas, 2014
