*„Homo videns” este creaţia televiziuni, aşa cum ne spune Giovanni Sartori. El e ”Omul Nou”, dorit cu ardoare, dar aproape ratat de experienţele totalitare, însă pe cale să devină o certitudine socială după forcing-ul telemediatic zilnic la care este supus omul modern. Cercetări la fel de aplicate, dacă nu chiar şi mai specifice, cu privire la funcţia de configurare şi reconfigurare a realităţii pe care o îndeplineşte televiziunea au fost de asemenea tranşante în verdictul critic pe care l-au pus cu privire la rolul şi efectele televiziunii – aşa cum e şi volumul lui Sartori, invocat şi cu altă ocazie aici. Astfel, Pierre Bourdieu, într-o lucrare clasică deja cu privire la televiziune („Despre televiziune”) vorbeşte şi argumentează despre „o formă deosebit de periculoasă pe care o exercită televiziunea, violenţa simbolică”. Volumul are deja două ediţii în limba română şi e considerat, în materia de critică de televiziune, deja un „clasic” în domeniu. Sociologul francez notează şi nuanţa conform căreia „violenţa simbolică este o violenţă ce se exercită cu complicitatea tacită a celor ce o îndură, ca şi, de multe ori, a celor ce o exercită, în măsura în care, nici unii, nici alţii nu sînt conştienţi de faptul că o îndură sau că o exercită”.
*Mecanismul după care este produs acest tip de violenţă simbolică este unul sofisticat, iar demontarea acestuia, făcută de către Pierre Bourdieu, este foarte convingătoare. Iată, într-un foarte sumar rezumat, cum arată acest peisaj, în viziunea influentului sociolog francez.
*Televiziunea, spune Bourdieu, operează cu aşa-numitele „fapte-omnibus”. Sînt „fapte de natură a interesa pe toată lumea” şi, în felul acesta, fiindcă e aproape condamnată să lucreze cu asemenea conţinuturi, „televiziunea deţine un monopol de facto asupra modelării creierelor unei părţi foarte importante a populaţiei”. Pentru a-şi construi şi pentru a-şi întări puterea, televiziunea trebuie să opereze mereu selecţii convenabile sieşi. Bourdieu scrie că, specific televiziunii, este faptul că „ascunde arătînd”. Aceasta, teleziunea, selectează în virtutea aşa-numitului principiu al senzaţionalului, al spectaculosului. În formularea memorabilă a sociologului: „televiziunea îndeamnă la dramatizare, într-un dublu sens: ea pune în scenă, în imagini, un anumit eveniment şi, totodată, îi exagerează acestuia importanţa, gravitate, caracterul dramatic, tragic”. Ziariştii, prin urmare, vînează ceea ce este extraordinar, ceea ce este ieşit din comun, ceea ce, într-un anume sens, este scandalos. Şi, „dispunînd de excepţionala forţă specifică imaginii televizate, jurnaliştii pot să producă efecte fără echivalent”. În mod aparte, ei pot să producă „efectul de real” – un concept din critica literară pe care Pierre Bourdieu îl aplică şi cîmpului mediatic şi pe care îl defineşte drept abilitatea de a produce imagini care„ne pot face să credem în existenţa a ceea ce ea ne arată”.
*În raportarea pe care o face la ideea de „realitate”, televiziune trece, adesea, dincolo de intenţiile declarate: „din aproape în aproape, televiziunea, care se pretinde un instrument de înregistrarea şi de redare a realităţii, se transformă într-un instrument de creare a ei. Evoluăm tot mai mult spre un univers în care lumea socială este descrisă-prescrisă de televiziune”, scrie sociologul francez. O lume socială în care factorul politic este esenţial!
*Pierre Bourdieu discută, în mai multe pagini, şi despre binomul control-libertare în mass media. El relativizează perspectivele care exaltă ceea ce numeşte „credo liberal” – anume, faptul că monopolul uniformizează, iar concurenţa diversifică. Fără să pretindă nici o clipă că monopolul ar diversifica, Bourdieu se îndoieşte profund de absolutizarea virtuţiilor concurenţei în mass-media. Sociologul francez pune în circulaţie o sintagmă care explică, într-o bună măsură, asemănările puternice dintre produsele de telelviziune ale entităţilor mass-media concurente: „circulaţia circulară a informaţiei”. Inclusiv despre producătorii de informaţiei sau de opinie, Pierre Bourdieu are o perspectivă similară: „dacă ne vom întreba – întrebare care poate să pară naivă – cum se informează acei oameni însărcinaţi să ne informeze, vom vedea că, în general, el sînt informaţi de alţi informatori”.
*De ce se întîmplă în acest fel mai degrabă decît altfel? De ce avem informaţie care „circulă circular”, jurnalişti care se rotesc, fără probleme, de la televiziune la alta, de ce avem „un bulion omogen de informaţie”? Un raspuns parţial, dar semnificativ este acesta: audimatul! Sau audienţa! „Audimatul este măsurarea cotei de audienţă de care se bucură diferitele canale de televiziune. Profesioniştii deţin o cunoaştere foarte precisă a ceea ce are şi a ceea ce nu are succes la public. Această măsurare a devenit judecata de apoi a jurnalistului.”
*Ce alte efecte mai are această, în cuvintele lui Bourdieu, „mentalitate-audimat”? „Presiunea urgenţei” este una dintre consecinţele imediate şi, totodată, un principiu foarte puternic după care funcţionează televiziunea. La rîndul său, presiunea urgenţei produce efecte – unul dintre cele mai pregnante fiind apariţia „fast-thinkers”-ilor, cei care oferă şi propun „fast-food cultural, hrana predigerată, pre-gîndită, idei de-a gata”. Ce se întîmplă mai departe, în condiţiile în care avem iată, urgenţă, presiunea audienţei, gîndire pre-gîndită? În mod evident, aceste condiţii configurează într-un mod specific şi dezbaterile de televiziune; cu o formulă mai tranşantă, le desfigurează. La limită, spune sociologul francez, avem, şi nu de puţine ori, „dezbateri cu adevărat false”.
*Deşi urmăreşte, pentru a produce audienţă, detaliul sau faptul şocant, deşi căută şi mai ales produce spectaculosul, televiziunea, argumentează Pierre Bourdieu, are, în fond, „o forţă de banalizare” extraordinară. „Nu există discurs (analiză ştiinţifică, manifest politic etc) sau acţiune (manifestaţie, grevă etc) care, pentru a accede la dezbaterea publică, să nu fie obligate să se supunp probei selecţiei jurnalistice, adică formidabilei cenzuri pe care jurnaliştii, chiar fără a fi conştienţi, o exercită, nereţinînd decît ceea ce se dovedeşte în stare să-i intereseze pe ei, să le reţină „atenţia”, altfel spus să intre în categoriile lor, în grila lor, şi zvîrlind în insignifianţă ori indiferenţă expresii simbolice care ar merita să fie cunoscute de ansamblul cetăţenilor”. Urmarea este, de asemenea, logică şi evidentă – şi ea se poate observa, cu asupra de măsură, dacă alăturam conceptului de „televiziune” pe cel de „putere”. Pierre Bourdieu: „ai sentimentul că presiunea exercitată de jurnalişti, indiferent că aceştia exprimă propriile viziuni şi valori sau pretind, cu deplină buna-credinţă, a se face purtătorii de cuvînt ai „emoţiei populare” ori ai „opiniei publice”, orientează, uneori în mod decisiv, activitatea judecătorilor”. Există chiar voci care vorbesc despre un adevărat transfer al puterii de a judeca” Această serie de afirmaţii sînt, desigur, aplicabile, şi cîmpului politic – unul asupra căruia televiziunea ăşi exersează, în mod constant, forţa.
*Nuanţa pe care Bourdieu o aduce în discuţie atunci cînd vorbeşte despre televiziune şi politică este următoarea – mecanismele complexe dupa care funcţionează televiziunea şi pe care televiziunea pe pune la lucru pentru a configura sau reconfigura (sau, chiar desfigura) realitatea „concură la producerea unui efect global de depolitizare sau, mai exact, de cădere în anodin a politicii.”.
*Aşadar, atenţie la televiziune, atenţie la ce face şi la ce poate face televiziunea! „Hic sunt leones!” – asa cum ne avertizează cei care au ales o binevenită şi sanitară atitudine prudentă, încărcată chiar de suspiciune, faţă de televiziune.
