Tot ce ştiu despre dragoste am aflat din experienţă, din filozofie – Platon, Kierkegaard, Levinas – şi din literatură. Subiectul prin excelenţă al romanului european este dragostea…
Am încercat să trec peste neputinţa de a scrie romane încercând să fac un fel de roman din romanele altora. Este adevărat că literatura spune poveşti, dar asta nu înseamnă că lasă în seama filozofiei monopolul gândirii; literatura gândeşte lumea în mod narativ. Pentru a cerceta fenomenul omenesc – acesta este, probabil, privilegiul său exclusiv –, ea pune indivizii în locul omului, analizează situaţii, pune în scenă personaje. Literatura ne reaminteşte astfel că nu ne putem găsi drumul prin lume doar cu ajutorul raţiunii practice.
Alain Finkielkraut
Alain Finkielkraut dezaprobă moravurile uşoare ale epocii noastre, aceste legături provizorii care fac parte din viaţa cotidiană. Dar este prea inteligent ca să le condamne, ştiind că dragostea, „copilul pribeag devenit rege“, suportă cu greu povara timpului… Ceea ce am pierdut emancipând inima şi corpul este garanţia unei permanenţe: iată-ne abandonaţi deplin dezlănţuirilor capriciului. Nu mai putem iubi precum părinţii noştri, întoarcerea la acele timpuri este imposibilă.
Pascal Bruckner
Îi revine romanului, artă a ironiei, meritul de a fi surprins acest fenomen. Scena are loc în Educaţia sentimentală. După o serată mondenă petrecută cu doamna Arnoux, Frédéric Moreau se întoarce acasă. „Propriul lui chip i se ivi în oglindă. Se găsi frumos şi stătu un minut să se privească.“ Un minut! „În această măsură precisă a timpului – comentează Kundera – stă întreaga enormitate a scenei. Se opreşte, se priveşte, găseşte că e frumos. Vreme de un minut. Fără cea mai mică mişcare. E îndrăgostit, dar nu se gândeşte la cea pe care o iubeşte, atât este de uimit de sine însuşi.“ Frédéric Moreau e îndrăgostit de doamna Arnoux, dar mai mult decât de ea e îndrăgostit de propria lui dragoste, îndrăgostit de propria lui imagine, aşa cum i-o dezvăluie această dragoste.
Există în opera lui Kundera un răspuns la această vanitate, o alternativă la această admiraţie. Există, altfel spus, spărgători de oglinzi. E mai ales cazul cvadragenarului din Viaţa e în altă parte. Acest personaj, exterior firului principal al naraţiunii, apare abia într-un târziu. El este eroul meteoric al părţii a şasea a romanului. Nu-i aflăm numele, ci doar că e un bărbat de vreo patruzeci de ani, că a făcut războiul în aviaţia britanică, că nevasta i-a murit într-un bombardament, că, date fiind contactele prea strânse cu Anglia capitalistă, lucrează în atelierul unei uzine „cu spatele întors Istoriei şi reprezentaţiilor dramatice ale acesteia, cu spatele întors propriului său destin, preocupat în întregime de propria-i persoană, de petrecerile şi distracţiile neobligatorii şi de cărţile sale preferate“. Cvadragenarul a ales deci calea libertinajului. Nici un totul sau nimic nu-i domină viaţa. Detestă radicalismul, sub orice formă. Fuge de antitezele politice şi, fiindcă ţine la rostul şi liniştea aventurilor sale, singurul lucru pe care-l cere amantelor sale este să nu-i vorbească despre sentimente. Dacă au şi alte legături mai serioase, cu atât mai bine, se va simţi mai în siguranţă.
Iată însă că rostul acesta e brusc tulburat de o sonerie intempestivă. Înţelegem rapid că e iubita lui Jaromil, de curând eliberată după trei ani de puşcărie, care-i spune cvadragenarului întreaga ei poveste. În ziua fatidică, rămăsese la el mai mult decât ar fi vrut. Tânărul ei iubit s-a înfuriat groaznic. Iar ea a simţit atunci că nu poate obţine iertarea decât invocând o scuză pe măsura furiei sale. Aşa că a inventat povestea cu fratele care se pregătea să treacă clandestin graniţa şi de la care trebuia să-şi ia rămas-bun. Cvadragenarul îi spune, la rândul său – ei şi cititorului deopotrivă – că iubitul ei, poetul, a murit. Fata se simte descumpănită, pierdută. Cum să le explice alor săi că nu ea şi-a denunţat fratele acuzându-l de un delict imaginar? Izbucneşte în lacrimi. Lacrimile, în general, îl dezgustă pe cvadragenar, care vede în ele nu expresia, ci afişarea ostentativă a tristeţii. Nu o mărturisire a slăbiciunii, ci un mijloc de presiune, ba chiar de şantaj. Tot ce e menit să-l înduioşeze îl irită. Cvadragenarul nu vrea să cedeze în faţa tiraniei lacrimalului. Dar lacrimile fetei nu sunt un şiretlic şi nici măcar un mesaj. Departe de a urmări să obţină ceva, să proclame ceva, departe de orice isterie, „se mulţumeau că există, pur şi simplu, pentru ele“. Bărbatul şterge aceste lacrimi mute şi opace, aceste lacrimi care curg fără să spună nimic. Şi, fiindcă situaţiile au propriile lor automatisme, devine din ce în ce mai insistent. În zadar. Buzele fetei rămân încleştate. Cvadragenarul înţelege că „i se smulsese sufletul din ea şi, după această amputare, nu-i mai rămăsese în loc decât o rană sângerândă“.
Atunci, o aşază delicat pe pat, se întinde alături de ea, îi mângâie părul, fruntea, faţa, până când adoarme. Asta-i tot. Nu se petrece aproape nimic. Capitolul este o clipă de graţie, ferită de politica absolută şi de dragostea absolută: „o pauză liniştită – scrie Kundera –, în care un bărbat necunoscut a aprins, pe neaşteptate, lampa bunătăţii“. Iar dacă cvadragenarul dă dovadă de bunătate, este fiindcă-i sensibil, şi e cu atât mai sensibil, cu cât nu e, sau nu mai e, sentimental.
Viaţa e în altă parte a apărut în Franţa în 1973. La acea dată, calamitatea vieţii sexuale era denunţată, iar peine-à-jouir [frigiditatea, n.t.], cum o numea Annie Ernaux, era insulta capitală. Discursul plăcerii era omniprezent. Plăcerea mai curând decât dragostea. Plăcerea împotriva ordinii burgheze. Plăcerea împotriva vieţii conjugale. Plăcerea împotriva culpabilităţii. Ritualul păgân al primăverii împotriva principiilor sufocante ale moralei iudeo-creştine. Suntem toţi iudeo-creştini, se spunea pe atunci, pentru a da de înţeles că aparţineam unei generaţii care era pe cale să scuture jugul acestei opresiuni ancestrale. Hedonismul violent al cvadragenarului nu şoca deci spiritul epocii. Ceea ce putea şoca însă, şi ceea ce surprinde şi astăzi, este legătura dintre vârsta lui – personajul e cunoscut doar sub acest nume: cvadragenarul – şi opţiunea lui de viaţă. În lumea despre care vorbeşte Annie Ernaux, tinereţea este vârsta de aur a dorinţei, iar maturitatea, începutul decrepitudinii. În această lume, intensitatea e glorificată, iar îmbătrânirea, supusă oprobriului. Nu mai e de datoria tinerilor să devină adulţi, ci a adulţilor să rămână tineri, deprinzând exuberanţa şi furia de a trăi.
Alain Finkielkraut „ Şi dacă dragostea ar dăinui”
Traducere din franceză de VLAD RUSSO
Humanitas, 2014
