Karen Blixen, „O poveste cu tâlc” (fragment)

Charlie Despard, scriitorul, intră într un mic bistro parizian unde întâlni un prieten şi compatriot, care lua în linişte prânzul la o masă de lângă fereastră. Se aşeză în faţa lui şi, suspinând uşurat, comandă un absint. Până nu gustă din el, nu scoase nici un cuvânt, ci ascultă cu atenţie câteva remarci banale ale comeseanului său.

Afară ningea. Paşii trecătorilor răsunau surd pe stratul subţire de zăpadă de pe caldarâm. Pământul era mut şi mort. Aerul era însă plin de viaţă în această noapte. În spaţiile de întuneric dintre felinare, ninsoarea se făcea simţită trecătorilor ca o atingere vagă, îngheţată şi cristalină pe pleoape, buze şi mâini. Dar în jurul flăcării din spatele pereţilor de sticlă ai felinarelor, fulgii de nea se arătau ca un vârtej de aripi sălbatice şi albe, părând să danseze în sus şi jos, un mic sistem solar strălucitor, un stup de albine tăcut, agitat şi dezorientat. Zăpada cădea pe acoperişuri şi rămânea acolo sau cădea în Sena, unde devenea una cu apa rece şi neagră a râului. Turnurile catedralei Nôtre Dame sfredeleau întunecate şi imense noaptea, ca nişte stânci abrupte şi neîndurătoare înălţându se pieziş spre infinit.
Charlie publicase de curând o carte care trezise interes şi avusese succes mai mare decât toate scrierile lui anterioare şi câştiga bani frumoşi cu fiecare zi care trecea. Nu se pricepea să i cheltuiască, fusese sărac toată viaţa şi nu avea tabieturi sau dorinţe costisitoare. Când îi urmărea pe alţi oameni pentru a învăţa cum să cheltuiască banii, felul acestora de a scăpa de avere i se părea prostesc şi inutil. Îşi depuse astfel veniturile în bănci, lăsându se pe mâna unor oameni care, în mod inexplicabil, se pricepeau şi erau interesaţi de bani. Şi, cum, încă din tinereţe, avea oroare să şi urmărească balanţa de venituri şi cheltuieli, sau să deschidă vreo scrisoare de afaceri, preferând să le lase pe acestea să zacă sau să le ardă necitite, era mereu strâmtorat şi îi lipseau banii de cheltuială. Soţia îl părăsise şi se întorsese la familia ei, aşa că acum nu avea nici un cămin, ci hălăduia din loc în loc. Se simţea acasă oriunde, dar păstra un vag dor după Londra şi după vechiul lui trai de acolo.

Povestiri de iarna

Charlie rămăsese tăcut un timp, victimă a unei dispoziţii mohorâte, surprinsă atât de bine de vechea expresie: omne animal post coitum triste. În firea lui dragostea şi creaţia artistică erau atât de apropiate, încât nici el nu le putea distinge totdeauna. Se întâmpla să audă o melodie sau să simtă un parfum şi să şi spună: „Am mai auzit această melodie sau am mai simţit acest parfum înainte, într o vreme când fie eram îndrăgostit nebuneşte, fie mă aflam în mijlocul scrierii unei cărţi, nu mi aduc bine aminte despre care dintre ele e vorba. Dar ştiu că atunci, în culmea puterilor şi bucuriei vieţii, îmi ofeream fiinţa cu armonie şi entuziasm, şi totul părea într un mod straniu şi încântător să fie în locul potrivit“. Acum intrase în bistro ca un iubit venind de la o întâlnire amoroasă, obosit şi tăcut, preocupat de pustietatea lumii şi de vanitatea tuturor activităţilor umane. Totuşi, în timp ce stătea la masă, îl cuprinse o vagă satisfacţie, pentru că îşi găsise prietenul, cu care de cele mai multe ori se înţelegea bine.
Charlie era un om mic şi subţire care arăta mai tânăr decât era în realitate. Comeseanul său, chiar mai scund decât el, avea o vârstă imposibil de ghicit, deşi scriitorul ştia că era cu zece sau cincisprezece ani mai bătrân decât el. Era drăguţ şi îngrijit, cu mâinile, picioarele şi urechile frumoase, cu trăsături armonioase, o gură mică şi fină, un ten proaspăt şi o voce clară şi puternică, aşa încât părea miniatura din ceară a unei fiinţe umane normale, gata să fie expusă în vitrina unui muzeu. Îmbrăcămintea îi era de calitate şi corectă, jobenul stătea pe un raft în spatele lui, lângă cuierul unde îi atârna redingota.

Povestiri de iarnă
Karen Blixen
(povestiri)
Traducere din daneză de Ioana A. Manolescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2014

Se numea Aeneas Snell, sau aşa îşi spunea – pentru că, în ciuda firii lui prietenoase şi deschise, originea şi trecutul său rămâneau necunoscute chiar şi prietenilor. Se spunea că fusese cândva preot şi fusese excomunicat. Mai târziu practicase medicina ca dermatolog şi promitea să facă o mare carieră. Călătorise în Europa, Africa, Asia şi cunoscuse multe locuri şi oameni. Nu i se întâmplase lui personal nimic măreţ sau providenţial, nici de bine, nici de rău, dar îi fusese hărăzit să fie prezent în locuri unde se petreceau evenimente ieşite din comun, drame sau catastrofe. Supravieţuise ciumei din Egipt şi rebeliunii din India, în serviciul unui prinţ autohton, şi fusese secretarul ducelui de Choiseul Praslin pe vremea când acesta îşi ucisese soţia. Acum era administratorul unui nouveau riche din Paris. Prietenii lui se mirau că un om cu asemenea talente şi cu o experienţă atât de vastă se resemna să facă toată viaţa comisioane pentru alţii. Dar Aeneas le explica propria situaţie evidenţiindu şi delăsarea caracteristică şi natura flegmatică. Nu văzuse niciodată destul de clar, spunea el, necesitatea de a face un lucru, dar, în acelaşi timp, faptul că cineva îl ruga sau îi ordona să facă era pentru el un motiv destul de întemeiat pentru a duce la bun-sfârşit sarcina. Poziţia lui actuală de administrator îi venea ca o mănuşă şi se bucura de încrederea nelimitată a patronului său. Ceva din fiinţa lui dădea de înţeles că atunci când se angaja la o muncă, o făcea conferind demnitate atât angajatorului cât şi lui însuşi, şi această trăsătură îl atrăsese şi îl încântase pe bogatul domn francez. Avea o purtare blândă şi altruistă, era un ascultător atent şi răbdător şi un foarte bun povestitor. În istorisirile lui, propria persoană nu era protagonistă, dar relata cele mai stranii întâmplări de parcă fusese prezent la ele, şi în multe cazuri chiar aşa şi fusese.
După ce îşi bău absintul şi se aşeză comod pe scaun, Charlie deveni mai comunicativ. Îşi puse mâinile pe masă, sprijinindu şi bărbia în palmă şi spuse rar, cu gravitate:
— Trebuie să ţi iubeşti arta din toată inima, din tot sufletul, şi cu toată mintea. Şi trebuie să ţi iubeşti publicul ca pe tine însuţi.
Apoi, la scurt timp, adăugă:
— Toate relaţiile dintre oameni conţin ceva înspăimântător şi plin de cruzime. Dar relaţia artistului cu publicul său este poate printre cele mai înspăimântătoare şi pline de cruzime. Da, e la fel de înfricoşătoare ca o căsnicie.
Spunând aceste cuvinte îi aruncă lui Aeneas o privire întunecată şi amară, de parcă ar fi văzut întrupat în el propriul public.
— Pentru că, spuse el, artistul şi publicul său sunt dependenţi unul de altul, pe viaţă şi pe moarte, şi împotriva voinţei lor. Da, depindem unul de celălalt pentru a ne salva existenţa.
Ochii lui Charlie, înneguraţi de durere, aruncară din nou o privire plină de reproş prietenului său. Aeneas simţi că poetul se afla într o dispoziţie atât de primejdioasă, încât fiece răspuns, chiar cea mai banală observaţie, îi va rupe echilibrul.
— Da, dacă pui astfel problema, nu ţi a asigurat totuşi publicul tău o existenţă lipsită de griji?
Răspunsul acesta produse în Charlie atât de multă confuzie şi spaimă încât rămase înmărmurit şi tăcut mult timp.
— Pentru Dumnezeu! spuse el într un sfârşit. Crezi că vorbesc aici de pâinea mea de toate zilele? De paharul ăsta de absint? De pălăria sau pantalonii mei? În numele lui Cristos, încearcă să înţelegi ce spun. Nu, cu totul în alt sens suntem în puterea celorlalţi. Pur şi simplu depinde de ei, de bunăvoinţa lor, chiar şi venirea noastră pe lume, simpla noastră existenţă. Pentru că unde nu există o operă de artă de admirat, acolo nu există nici public – asta poţi să pricepi până şi tu, nu i aşa? Cât priveşte opera de artă – se poate spune oare despre o pictură pe care nu o admiră nimeni, despre o carte pe care nu o citeşte nimeni, că există măcar? Nu, Aeneas, trebuie admirată, trebuie citită! Şi în timp ce se lasă admirată sau citită, opera de artă creează acea făptură monstruoasă: spectatorul, cititorul, care, la rândul lui, multiplicat într un mod înfiorător – şi ne dorim, tânjim ca cititorii noştri să se înmulţească, într atât suntem de vanitoşi şi de jalnici –, devine ceea ce se cheamă publicul. Şi iată ne, fără drept de apel, şi fără a ni se arăta milă, în mâinile publicului.
— În cazul acesta ar trebui să vă arătaţi reciproc îndurare, spuse Aeneas.
— Îndurare! Ce tot spui? izbucni Charlie şi căzu pe gânduri.
După o lungă pauză continuă, foarte încet:
— Nu putem să ne arătăm reciproc îndurare, nu se poate asta. Publicul nu poate să i arate unui artist îndurare. Dacă ar fi milos, nu ar mai fi un public adevărat – pentru că există, în legea lui Dumnezeu, o limită a fiecărui lucru. Nici artistul nu poate arăta îndurare publicului, sau cel puţin nu s a încercat niciodată până acum asta. Nu, am să ţi spun cum stau lucrurile cu noi: toate operele de artă sunt în ele însele frumoase şi perfecte. Dar toate sunt în acelaşi timp urâte, ridicole şi complet ratate. În momentul în care încep să scriu o carte, aceasta este întotdeauna splendidă, mă uit la ea şi văd că e bună. În timp ce lucrez la primul capitol, întreaga carte e atât de bine închegată, există un asemenea echilibru între diferitele ei părţi, încât întregul emană o armonie unică. Şi, de obicei, în acel moment, ultimul capitol pare cel mai frumos din întreaga carte. Dar cartea mea e în acelaşi timp, din clipa în care o încep, urmărită de o umbră înspăimântătoare, de un monstru respingător, care totuşi îi seamănă şi uneori, destul de des, îi ia locul, încât şi mie îmi e greu să le deosebesc, şi mă feresc, ca femeia din poveste în faţa leagănului, făcându mi semnul crucii la gândul că am crezut vreodată că este sânge din sângele meu. Da, pe scurt şi în mod cinstit: fiecare operă de artă este în acelaşi timp propriul ei ideal şi propria ei caricatură. Publicul este cel care decide cu fiecare moment care dintre cele două va exista. Când inima publicului e atinsă şi tulburată de operă, când cu lacrimi de mândrie şi puternică emoţie o proclamă drept o capodoperă, devine ceea ce fusese dintotdeauna, o capodoperă. Când o reneagă, ca insipidă şi lipsită de valoare, iese în faţă rânjetul caricaturii, şi devine ceea ce de asemenea fusese dintotdeauna, ceva insipid şi lipsit de valoare. Dar când nici nu se uită la ea, când nici măcar nu vor să mi citească poezia, – voilà, vorba localnicilor! – atunci dispare şi nu va mai exista vreodată. E inutil să le strig cititorilor mei: „Nu vedeţi chiar nimic?“ Ei îmi vor răspunde, corect: „Chiar nimic, şi totuşi, vedem ceea ce există“. De fapt, Aeneas, lucrurile stând astfel între artişti şi publicul lor, nu e bine să scrii cărţi. Dar să nu crezi totuşi, spuse el după o lungă tăcere, că nu simt compasiune pentru publicul meu, că nu îmi recunosc propria vină. Empatizez profund cu el şi vina apasă greu pe umerii mei. Da, dacă nu aş avea Cartea lui Iov, spuse el, nu cred că aş supravieţui.
— Te compari cu Iov, Charlie? îl întrebă Aeneas.
— Nu, răspunse Charlie cu seriozitate şi mândrie. Cu Dumnezeu. M am comportat faţă de publicul meu, spuse el rar, aşa cum a făcut o Dumnezeu faţă de Iov. Ştiu foarte bine, nimeni nu ştie mai bine decât mine, cât de mult tânjeşte Dumnezeu după Iov ca public, şi cum nu poate fără el. E greu de spus dacă Dumnezeu e mai dependent de Iov decât este acesta de divinitate. Am făcut pariu cu Satana pe sufletul lui, i am frânt calea şi am abătut grozăvii asupra lui. L am ridicat şi apoi l am lăsat să cadă, i am topit puterile şi le am transformat în praf şi cenuşă. Apoi, când spera să vadă lumina, a venit întunericul! Şi Iov nu s a rugat niciodată să devină publicul lui Dumnezeu, aşa cum publicul meu nu şi a dorit vreodată să îmi devină public.
Charlie oftă, se uită în paharul său, apoi îl duse la gură şi îl goli.
— Dar, spuse el grav, la urmă cei doi se împacă, e bine să citeşti despre asta. Pentru că în mijlocul vijeliei Dumnezeu îl apără pe artist şi doar pe el. El spulberă, nimiceşte scrupulele morale ale publicului său şi nu admite nici o fărâmă de încăpăţânare. „Vrei să fii drept, spune el, şi să mă acuzi pentru că m am comportat nedumnezeieşte? Poţi oare să te plimbi prin fundurile adâncurilor? Poţi să îţi ridici vocea până la cer? Poţi să domesticeşti veselele Pleiade şi să aduci ploaia pe un tărâm unde ea nu există? Înţelegi tu totul? Atunci profeţeşte le aşa cum le ştii pe toate!“ Da, El se întinde peste toate fenomenele nemulţumitoare şi înfricoşătoare ale vieţii, şi îşi întreabă în treacăt publicul dacă vrea să se joace cu ele, lăsându şi fiicele să facă acelaşi lucru. Iov este de fapt publicul ideal – care dintre noi va avea vreodată un asemenea public? Se pleacă în faţa argumentelor marelui zeu, ale marelui artist, şi îşi retrage plângerile. Da, recunoaşte până la urmă că e mai în siguranţă, şi după toate aparenţele, mai fericit în mâinile creatorului decât în posesia oricărei alte puteri din lume. Admite că a vorbit despre lucruri pe care nu le ştie, despre lucruri care îi erau de nepătruns.

Charlie tăcu o clipă.
— Aşa s a purtat Dumnezeu cândva şi cu mine, spuse el cu durere adâncă şi adăugă apoi: Citesc Cartea lui Iov când nu pot să dorm. Şi în ultima vreme dorm cam prost.
— Dar nu pot să ştiu, continuă el după o lungă pauză, ce menire au toate astea. De ce nu putem să ne oprim din pictat şi din scris şi să ne lăsăm publicul în pace? Până la urmă, ce folos le aducem noi? La urma urmei, ce folos le aduce arta oamenilor, în general? Deşertăciune, deşertăciune! – totul este deşertăciune!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *