Râsul – șansă a reumanizării

Mulți gânditori au considerat că la capătul drumului străbătut de râs se găsește doar vidul, nimicul. Pentru Bergson însă, comicul și râsul ca manifestare a sa fac diferența între viul omenesc și simpla mecanicitate care se strecoară în viață. Vorbim deseori cu admirație despre cărți și oameni cu „spirit”, având de fapt în minte acele cuvinte care provoacă cel puțin zâmbetul, dacă nu râsul, căci „surprind” simțul comun prin felul în care se raportează la lumea înconjurătoare. Cuvântul de spirit este, în sine, o replică la ceva. Ori la întreaga lume. Așa și râsul provocat de comic. Mai ales atunci când este discret, lejer, rapid, deloc gratuit, ci subtil în profunzimea sa, răsucindu-se în esența vieții, încălzindu-ne pe interior.
Această dimensiune subversivă este vizată de Henri Bergson în cele trei articole despre râsul provocat de comic, publicate iniţial în Revue de Paris, reunite în volumul tradus de Ana-Maria Datcu pentru Editura All şi numit simplu Râsul. Reflecțiile sale, aplicate unor celebre piese de teatru, insistă tocmai pe această putere a râsului de a trece dincolo de suprafețele în spatele cărora se ascunde sufletul omenesc pe care s-au depus obișnuințele și conveniențele care îl rigidizează împotriva lui însuși și împotriva celorlalți. Râsul devine, în acest context, o măsură a umanului, căci înseamnă adevăr, schimbare și, în consecință, reumanizare.
Eseurile lui Bergson scot în evidență strânsa legătură dintre comic și prejudecățile societății, această miză socială derivând din inadaptarea individuală a persoanei la societate, râsul fiind cel care, uneori cel puțin, trezește, dezarmează. În ceea ce privește locul acestuia între viață și artă, Bergson îi atribuie râsului un caracter echivoc, el nu aparține cu totul nici artei, nici vieții, căci realitatea devine un spectacol, iar plăcerea de a râde nu este pură, exclusiv estetică, ci are intenția de a corecta. Fără a dori să închidă fantezia comică într-o definiţie, Bergson o plasează în zona viului omenesc. Ivită din real, atribuită artei, fantezia comică ne vorbeşte tocmai despre viaţă şi artă.

„Rigiditatea este comicul, iar râsul îi este corecţia”, scrie Bergson, demonstrând, metodic, că formele comicului se desprind în special din automatismul instalat în viaţa care imită viaţa. Din artificial, din repetare, din devierea vieţii în direcţia mecanicii. Viaţa cu adevărat vie nu se repetă și nu provoacă râsul. Este pricinuit, în schimb, de tot ce înseamnă mecanism de marionetă, rigidizarea fiind în totală contradicție cu supleţea interioară a vieţii. Râsul nu se adresează emoției, ci inteligenței pure, consideră filosoful francez. Doar că această inteligenţă are nevoie să rămână în contact cu alte inteligenţe. Izolaţi nu putem gusta comicul. Râsul are nevoie de un ecou, de complicitate cu alţi oameni – reali sau imaginari – care râd. Doar aşa râsul ne contractă, ne dilată și ne eliberează tulburându-ne. În plus, comicul este inconştient, în sensul de a fi invizibil faţă de sine, dar vizibil pentru tot restul lumii, având nevoie de aceeași complicitate dintre oameni.
Pledoaria lui Bergson este una pentru pentru mobilitatea și autenticitatea vieții, comicul având puterea de a răzbate prin „rigiditatea inertă a hainei” care încearcă să se muleze pe forma vie a obiectului pe care îl acoperă. Incompatibilitatea dintre veşmânt şi înveşmântat – deghizarea – e rizibilă. Cît privește mecanismul de declanșare, valenţa comică este iscată de dizolvarea bruscă a continuităţii, din desprinderea de modă, dizolvare care nu provoacă, ci doar face vizibil comicul.
Văzând în comic un mecanism în interiorul viului omenesc, care dă seamă de reversibilitatea mecanicii aneantizante, Bergson ne convinge că unde există râsul provocat de comic, există și șansa vieții, a reumanizării.

„Nu există comic în afara a ceea ce este propriu-zis uman. Un peisaj poate fi frumos, graţios, sublim, insignifiant sau urât, însă nu va fi niciodată rizibil. Putem râde de un animal, însă numai pentru că am surprins la el o atitudine specifică omului sau o expresie omenească”.

P.S. Nu am înțeles de ce, pe coperta acestei ediții, numele autorului este Henry Bergson, nu Henri Bergson…

Henri Bergson, Râsul, traducere de Ana-Maria Datcu, Editura All, 2014

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *