Poem

violența, noul sex

violența noastră cea de toate zilele

nu ne lăsa fără ea

lasă-ne să ne bălăcim în ea

să juisăm

să strigăm more more more

vrem să fim ca Bonnie and Clyde ca Taxi Driver vrem să fim în scena din baie a lui Hitchcock cu muzica lugubră cuțitul apa

vrem să privim estetic sângele împroșcat pe pereți ca și cum nu există în realitate

să ne curgă balele să privim cu gura căscată imaginile în care Guy Richie filmează detaliul violent sacadat imaginile în care Quentin Tarantino împușcă țestele bandiților în filmele lui

vrem Nymphomaniac să ne șocheze să simțim Doamne să simțim ce nu mai putem simți lasă-ne ororile noastre de laborator

nici nu ne trece prin cap ce ar fi dacă ne-am afla chiar acolo pe bune într-o oroare atât de șocantă încât ne-ar pocni inima de frică

vrem să ne trezim ca și cum nimic nu s-a întâmplat ca și cum niciodată nu am văzut avioanele alea intrând ca niște cuțite în trupul clădirilor Gemene și cum ne-am imaginat zgomotul acela asurzitor intrând în plin în inox geamuri securizate beton armat iar nenorociții prinși acolo se aruncau în gol înnebuniți de frică

zgomotul trupurilor căzând pe asfalt

nu vrem să știm nimic despre cele 2000 de trupuri de copii femei și bătrâni uciși dantelați cu gloanțe sfârtecați de gloanțe îngeri plâng lângă trupuri dar violența noastră cea de toate zilele e noul nostru sex

televizoare unele peste altele până în cer turnul babel al televizoarelor cu sunetul dat la maxim să nu ne mai auzim dacă ar fi liniște am auzi plânsetul copiilor și al femeilor îmbrăcate în negru din cap până-n picioare plânsetul sfâșietor ca un vaiet dintr-un capăt al pământului până în toate marginile lui

trupurile mor de durere inima se oprește durerea în starea ei pură hidoasă nu e estetică nu e nici măcar estetica urâtului e sângele inima oasele carnea ochii mâinile murind

murind cu adevărat nu e ca în filme nu e violența aia de teatru pe care o sfidăm stând în fotoliile noastre moi din catifea

murind cu adevărat suntem morți încă din secolul trecut de când am adus violența în casele noastre în paturile noastre în capul copiilor noștri și nu mai știm unde începe și se termină inima unde începe și se termină sufletul unde începe și se termină trupul

în secolul ăsta copiii se detonează singuri trăim cu toții în violența joc global

nu ne lăsa fără violența noastră cea de toate zilele

fără violența noastră cea de toate zilele am fi obligați să ne privim ochi în ochi să ne vorbim să ne iubim să ne ascultăm

lasă-ne violența noastră și când nu mai suportăm viața ne vom detona în fața iubiților noștri copiii în fața părinților mamele în fața copiilor femeile în fața bărbaților

de frică cumpărăm ziare mărșăluim umăr lângă umăr ca și cum am putea să speriem Zeul crimei care bântuie lumea

miroase a sânge a praf de pușcă a metal contorsionat

sufletele noastre se contorsionează precum metalul un urlet prelung al durerii copiilor împușcați în țările groazei

sufletele noastre se contorsionează în fiecare zi în fiecare secundă în care violența este noul sex

frica intră în suflete ca un glonț care rupe tot sufletul sufletului je suis charlie e ca un râs hidos al sufletelor în care mai pâlpâie speriată o urmă de iubire frica și violența cu care trebuie să trăim pentru că ne frică să trăim fără frică și violență

cum ar fi să dispară dintr-o dată toate imaginele cu sânge cu țeste crăpate cu trupuri sfârtecate toate filmele artistic de criminale toate știrile toate armele toți nebuni radicali extremiști cum ne-am trezi noi fără violența noastră cea de toate zilele cum am trăi noi fără să ne ascundem după toate astea cum ne-am mai păcăli noi unii pe alții cum am putea noi altfel să stăpânim lumea astea să avem tot pentru că vrem tot aurul toți bani diamantele petrolul wall street rolls royce spațiul subsolul aerul totul femeile bărbații

frica asta ne-a intrat în fiecare celulă s-a cuibărit în fiecare celulă care respiră violență aruncând în afară cancerul puturos care dospește se întinde se insinuează în toate subsolurile se cațără ca o iederă otrăvitoare până la ultimele etaje ale zgârie norilor aproape de cer de unde îngeri ne privesc ducându-și mâna la gură îngroziți acoperindu-și ochii și urechile să nu mai vadă să nu mai audă să nu simtă mirosul de carne fumegândă atinsă de gloanțele kalașnikoavelor mirosul pe care îl lasă în urmă proiectilele care străbat aerul ducând moartea ca o scrisoare de adio

lasă-ne în ispită căci fără ea am fi ca îngerii ar trebui să ne auzim să ne vedem să ne vorbim să ne vindecăm sufletele inimile trupurile

pâinea noastră cea de toate zilele este violența noastră cea de toate zilele

aici e împărăția violenței sexul nostru urletul nostru zgomotul furia deznădejdea

ți-ai întors fața de la noi ne-ai lăsat să ne cufundăm în violența noastră cea de toate zilele

tu niciodată nu ne asculți

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *