Volumul de dialoguri „Cad castane din castani”, apărut recent la Editura Polirom, pleacă de la 134 de texte publicate iniţial în rubrica “Diabloguri” din „Suplimentul de cultură” – nu sunt toate acele rubrici, ci am făcut o selecţie, la care se adaugă şi câteva texte inedite, în capitolul final, unde avem un dialog plin cu poezioare, jucăuş. O parte dintre rubrici, cele publicate pe atunci în serial, unele şi în câte patru-cinci episoade, sunt acum compactate sub un singur titlu, pentru o lectură mai cursivă, astfel că în Cuprins se află 97 de titluri, grupate tematic.
”Diablogurile” din revistă reprezentau selecţii, decupaje din discuţiilele despre câte-n lună şi-n stele pe care le purtam pe blogurile noastre sau, uneori, în scrisori. Însemnările de pe blogul meu, care numai întâmplător şi probabil nepotrivit ajung să deschidă acum majoritatea textelor din carte, nu sunt decât nişte note scrise cândva pentru pura mea plăcere, aşa cum au fost de altfel şi dialogurile în sine, fără nici cea mai mică intenţie de a fi publicate vreodată în vreo carte. Cartea este alcătuită de mine, însă apare mai degrabă graţie dorinţei domnului Emil Brumaru, căruia îi mulţumesc. Am ales pentru LaPunkt două fragmente.
V.D.N.
Despre poezie, înaintea unui tren
E.B.: Aş reciti Castelul lui Kafka, carte care m-a obsedat mereu, pe care cred că am înţeles-o cel mai bine dintre cele trei romane ale sale. Am o ediţie BPT de mai demult, tradusă, bineînţeles, de Mircea Ivănescu, şi îmi este foarte familiară, ca un fel de obiect păstrat cu grijă, care capătă o încărcătură afectivă cu timpul doar pentru cel ce o are, o nutreşte cu experienţele trupului şi sufletului lui, o regăseşte din cînd în cînd; mi-s dragi coperţile, hîrtia cam ordinară, grosimea volumului, mirosul lui inconfundabil, uşoara tocire a marginilor, vechile însemnări, foarte rare pe atunci, cu creionul, unele indescifrabile din cauza febrilităţii cu care le scriam fără să-mi întrerup lectura.
Vezi, folosesc toate deliciile posibile ale unei lecturi la o vîrstă la care cred tot mai mult că proza, proza mare, cea de nelipsit în viaţa unui om, este de fapt tot poezie: uriaşe poeme, cu un suflu larg, puternic, copleşitoare prin bogăţia şi imprevizibilul interpretărilor mereu noi la alte reluări. O carte parcă se împlineşte, se maturizează, cu chiar vîrsta celui ce o citeşte.
V.D.N.: Ştiind că mă aşez pe calea ferată ca să curăţ un măr chiar înainte să treacă rapidul, voi îndrăzni: şi dacă eu simt invers – că uneori poezia e proză neîmplinită?
Da, aşa simt uneori: uite aici o idee, uite un fir, uite cum aici ar fi putut creşte o poveste, uite cum (pentru mine) de-aici abia ar fi început, şi-ar fi fost necesar de construit, plimbat, migălit; e o senzaţie care îmi întrerupe uneori lectura, ca o datorie dulce-feroce, da, ca o datorie ca de-acolo povestea să crească. În multe versuri, din poezia nouă mai ales, văd fire care ar fi meritat culese unul cîte unul, din ele creată ţesătura solidă, croită harta poveştii. Ştiu că păcătuiesc! Înainte să treacă rapidul să mă sfîrtece, ridic mărul, ca pe-o paletă roşie: stop, ştiu că păcătuiesc. Dar simţim fiecare aşa cum simţim.
Îmi alimentez curajul dintr-o întîmplare. Citeam excepţionalul interviu cu Marin Mălaicu-Hondrari din Dilemateca. Întrebat dacă nu se poate scrie la fericire, el zicea: „…nu se poate scrie la fericire. Ce să scrii cînd eşti fericit?! Mi se pare monstruos să fii fericit şi să încerci să scrii. Nu e destul că avem atît de puţine momente fericite şi, şi atunci, să ne gîndim la scris? Mi se pare insuportabil, scîrbos de-a dreptul”. Ce legătură are cu discuţia noastră? Acum vreo doi ani vorbeam şi noi despre scris şi fericire. Aşezată şi atunci pe calea ferată, explicam cu încăpăţînare de ce nu pot scrie la fericire (şi chiar de asta nu mai scriam). Iar tu muşcai vesel din măr, aşezat pe scăunelul cantonului, şi-mi spuneai cum tu de obicei la fericire scrii. Cum durerea te amuţeşte. Şi deodată, nu mult mai tîrziu, nici nu m-am dumirit bine că m-am şi pomenit ridicată pe sus, scriind în plin vîrtej de insuportabilă fericire care mă chema să-l alimentez aşa, scriindu-i o poveste. Se răsturna totul. Gura amară, cu colţurile în jos, devine zîmbitoare dacă stai în cap. Şi mă gîndesc şi la Radu Vancu, la demonstraţia lui de vis din ultima carte. Să scrii despre fericire atunci, pe loc, hrănindu-te din ea şi hrănind-o, şi nu mai tîrziu, cînd „tristeţe nu-i mai mare decît să-ţi aminteşti de fericire”.
De aici nebunia mea de azi, de-a spune iarăşi pe dos, cu curajul nebunului care însă ştie cumva că greşeşte. Şi ştiind bine că-i strigător la cer să stai aşa, cu fundul pe o şină, şi să compari un mac cu o măceaşă, cînd nici măcar nuanţa nu e apropiată, dar forma, dar gustul, dar anotimpurile?… Nebunul oftă şi mărturisi: la fiecare povestire care se chinuie să se nască, îmi doresc ca-n locul ei să ţîşnească un poem. Dar nu. Genul nu îl alegi tu, se alege în alte laboratoare, altcineva prepară trebuşoarele astea, cine ştie pe unde, şi macul rămîne mac, şi măceaşa, măceaşă.
E.B.: Poate că fericirea e altceva, nu chiar atît de la îndemîna oricui, trebuie să mai şi ai vocaţia fericirii. O să punctez ca să ţin mine; posibil ca fericirea să fie atinsă cînd îţi dai seama, nu cu mintea, ci cu tot trupul şi sufletul tău, că te contopeşti cu ceva mult mai mare, că intri într-un ritm universal al tuturor celor ce există pe pămînt şi în cer, că simţi, atunci, pe Dumnezeu şi, ca şi el, creezi; creezi tocmai spre a spori această fericire şi a o justifica. Cu alte cuvinte, doar rarele contacte cu Dumnezeu, neaşteptate, aparent întîmplătoare, dau acea revărsare de lumină albă, de fericire totală, pe care eu, fiindcă aşa mă pricep, şi nu altfel, o las exprimată prin scris. Scrisul e o rugăciune, o îndumnezeire, un extaz rar trăit şi total; eşti, ca să mă folosesc de un titlu al lui S.C. Lewis, Surprins de bucurie… Scriind, eşti fericit, scriind, te rogi… Cel puţin aşa mi s-a întîmplat mie… Dar mai sînt multe de nuanţat… În ultimă instanţă, scrisul e felul meu de a mă ruga, e rugăciunea mea cea mai sinceră, rugăciune venită din sîngele şi din carnea mea. Singura pe care o pot folosi, pe care încerc s-o ating… Marile cărţi au ceva de la Dumnezeu, dar şi de la Diavol, asta e sigur… Curios e că mult timp am crezut că marile cărţi sînt doar cele „ajutate” de Diavol! Mă gîndeam la Suflete moarte în special. Mă gîndeam la Demonul meschin. Uite la Faust!!! A scrie într-o stare de fericire nu e „scîrbos” fiindcă chiar el, scrisul, augmentează fericirea, o duce la trăiri nebănuite, apropiate de miracol, face palpabil, vizibil acel Miracol, Scrisul ca Har… Presupun că aici e vorba nu dacă crezi, asta e rar şi greu, ci doar dacă bănuieşti că există Dumnezeu, deci şi Diavolul. Mă opresc, fiindcă aş avea prea multe de spus. Şi aş deveni confuz…
V.D.N.: Vorbeşti de cei doi mari D, eu voi face un pas şovăielnic într-o parte şi voi spune ba vîntul, ba vrabia, ba frunza, ba golul din toate, şi întîmplarea din vînt şi din toate. Scriind, eşti fericit, şi mai ales scriind tocmai cînd ţi-e cumplit de rău, de gol, de dureros, chiar scriind despre rău, despre gol, despre durere.
Îţi aminteşti un ciob de trecut, îl înalţi, alegi muchia cea mai tăioasă, exact pe marginea aceea îl lustruieşti şi priveşti precaut prin el, oare ce se mai vede, nu se mai vede aproape nimic, atunci reconstruieşti, construieşti o poveste, o altă poveste, şi din munca asta sare iepureşte fericirea, te ridici de pe scaun şi iarăşi te duci la fereastră, şi îţi dai seama că ai uitat să respiri, ţi-e greaţă şi uite cum îţi tremură picioarele, şi totuşi, din tot chinul din urmă, acum lustruit şi aşezat într-o cutiuţă, cu titlu ca etichetă, te întrebi cum şi de unde a răsărit atîta fericire deodată? Fiindcă tremuri, ţi-e greaţă şi ameţeşti, şi totuşi ăsta e binele.
Şi atunci, dacă scriind despre dezastre, amplificîndu-le, retrăindu-le şi-n original şi-n dublul lor nou, dacă asta te face atît de fericit, cîtă fericire amplificată va trebui să fie gata să sprijine pervazul ăsta cînd vei scrie chiar despre fericire?
E delicios să îţi dea viaţa cîte un bobîrnac cînd nu te aştepţi, să te rotească aşa cum vîntul roteşte nepăsător o giruetă cu cap de pisică, deodată privind dinspre apus spre răsărit, şi calea în care ai crezut cîndva să-ţi alunece, să-ţi deraieze, să te poţi privi tu pe tine de pe o şină paralelă, rîzînd de nebuniile în care credeai, pe care prea sigur de tine le declamai, fie şi numai unei singure perechi de urechi.
S-a dus un an cumplit, poate cel mai greu din viaţa mea. Tăiată pe dinăuntru, cu minţile vraişte, mută, m-am temut că o să se stingă ceva. Şi rubrica noastră, tot mai mare jena de-a povesti în ultima vreme. Cred că mă izolează şi mă înrăiesc în izolare ochii din jur, forfota, senzaţia permanentă de mers pe sîrmă. Distanţa uriaşă dintre toate astea şi ameţeala de lîngă pervaz ar trebui să facă simplă alegerea. Dar girueta…
E.B.: Girueta cu cap de pisică indică posibilitatea de moment, mereu schimbătoare… Ce frumos e desenată, pe atlasele vechi, Roza Vînturilor!
Fragment despre moartea poeziei
V.D.N.: Într-o dimineaţă, acum vreo şase ani, pe cînd îmi beam cafeaua la fereastră, am auzit nişte urlete şi-am văzut un bărbat snopindu-şi cîinii în bătaie, în colţul parcării. Era o pereche superbă de labradori negri; cîinii îşi primeau loviturile cu supuşenie, doar bărbatul urla. Peste cîteva zile, am scris o poveste, căutînd să-mi imaginez ce poate face un om să dea cu picioarele într-un animal. Pe om nu-l cunosc, nu ştiam absolut nimic despre el şi nici nu l-am mai văzut prin cartier de ani buni. Conflictul din poveste era deci pur imaginar. Azi, sub Turnul Sfatului, dezvăluirea neaşteptată a unor frustrări reale – bărbatul (da, chiar acela, însă fără să mai aibă cîinii lîngă el) îi arată unui amic o clădire din Piaţa Mică: „Vezi”, îi spune, „acolo sus era cantina Partidului. Zece ani am mîncat acolo!”.
Ieri a murit motanul mamei. Dumnezeu ştie ce iubit a fost. Avea ochi incredibil de mari, iar botul şi-l ţinea mereu puţin întredeschis, ca într-o permanentă stare de uimire. Mama nu poate vorbi la telefon. Zice că nu de faţă cu tata. Şi tata intră mereu în cameră cînd sună telefonul. În cameră mai e şi pisica, mama motanului. Curată, albă, cocoţată pe bibliotecă. Ea umblă mereu numai pe sus. Bibelou.
E.B.: Moartea unei pisici, a unui motan, cum a fost cea a lui Scămoşilă, nu poate fi transmisă. Cui să-i spui? Toţi surîd surprinşi: cum, suferi din cauza unui motan? Pare stupid! Şi ce dacă a murit o pisică? Mor oameni, apropiaţi, necunoscuţi unii, cîteodată cu zecile de mii în catastrofe inimaginabile (cutremurul din China!) şi tu eşti trist din cauza unui motan? Medic, la ţară, cum puteam eu transmite, şi cui, durerea asta care nu e deloc un moft… Ba chiar e augmentată din cauză că nu ai cine să te compătimescă, cu cine să o împărtăşeşti… Oricum, cînd a murit Scămoşilă mi-am spus că mi-a murit, de fapt, poezia… Şi mult timp nu am mai scris nimic…
V.D.N.: A murit poezia…
Şi cît timp trebuie să treacă nu pînă să poţi scrie, dar pînă să poţi măcar vorbi despre asta, pînă să-ţi poţi aminti întîmplări frumoase, simple… Mersul lui pe lîngă peretele holului, saltul pe canapea, icnetul pe care îl scotea cînd trupul grăsun ateriza de pe dulap pe fotoliu, sforăitul, tremurul lăbuţelor. Şi în tot acest timp te apleci şi mîngîi o sferă de aer, jos, acolo unde venea el, la picioare, cerîndu-ţi ceva care de-acum va rămîne nedat.
E.B.: De fapt, atunci cînd a murit Scămoşilă am rămas mut. Eram la ţară, omului îi pasă dacă-i moare vaca sau calul, nu motanul! Fuseseră cîteva zile de ploaie, de noroaie… L-am găsit lîngă linia ferată, întins, nefiresc de lung… Toţi au lansat ipoteza că a fost călcat de tren. Dar nu era schilodit. Mult mai tîrziu, cînd deja eram în Iaşi, cineva mi-a spus că fusese otrăvit de gazda mea… fiindcă îi mîncase nu numai puii de găină, ci chiar găinile… Dacă aş fi aflat atunci, cred că mă mutam pe loc…
V.D.N.: Muţeşti, da. Dar mai întîi a fost un urlet, mi-l amintesc fiindcă în liniştea nopţii a sunat de parcă ar fi venit din afara mea. Mă şi vedeam, aplecată deasupra fotoliului, voiam să opresc coşmarul… Şi nu se oprea. Se oprise visul.
Al meu a murit la 4 şi zece minute, noaptea, de parcă şi-ar fi reglat ceasul să sune anume la ora aceea; ştia că mă scol noapte de noapte la 4. La 7 şi jumătate am plecat la serviciu. Nu puteam lipsi. Dar am zăcut în biroul mic, cu uşa închisă. Am uitat să trimit maşina la aeroport, după nu ştiu ce oficial european care trebuia adus din Bucureşti la Sibiu. Mult timp apoi, noaptea, mergeam cu băgare de seamă. Abia atunci am înţeles că, de-a lungul celor zece ani de locuit cu motanul, îmi modificasem mersul pe timp de noapte. Puneam cu grijă un picior înaintea altuia, sondînd inconştient aerul, nu cumva să-l lovesc pe Roni. De-acum, aş fi dat orice să mă împiedic de ghemul moale şi cald. Dar mersul meu precaut era dintr-odată caraghios, inutil, ca un dans fără muzică.