Cadenţa conversaţiei înfocate din salon îi mai stăruia în urechi şi se gândea că poveştile oamenilor sunt o funcţie centrigufală, într o continuă fugă de gândurile lor. Cunoştea persoanele din Baden Baden doar din discuţii şi putea spune că nu le cunoştea totuşi deloc şi nici ele pe el. I se relatase de către ceilalţi oaspeţi ai hotelului că pe vremuri generalul fusese bănuit că şi otrăvise soţia. El nu amintea niciodată despre asta. Dar când era singur în patul lui, când visa, era oare sincer generalul, un onest criminal bătrân? Axel şi i imagină unul după altul pe oaspeţii hotelului – pe general, pe doamna din Anglia – în paturi, dormind, inconştienţi, pe de a ntregul ei înşişi, aşa cum probabil chiar şi erau la acea oră. Gândul îi provocă melancolie, aşa că îl alungă.
Se gândi la tânăra fată pe care o văzuse pentru prima dată în seara aceea. Şi ea dormea acum, şi înflorea în somn ca un trandafir, proaspătă ca aşternuturile în care era întinsă, cu pleoapele închise ferm şi părul roşu împrăştiat pe pernă – serioasă ca un copil pentru care somnul este o îndeletnicire şi o datorie. Stărui în gând la capul patului ei şi simţi că putea face asta fără să o ofenseze – părea un grădinar care se plimbă în toiul nopţii prin grădina lui de trandafiri. Acum era liberă, în vis putea merge unde voia şi numai Dumnezeu ştia ce visa la ora asta.
Aş putea oare să o iubesc? se întrebă el. Fusese îndrăgostit înainte şi venise aici în Baden Baden în mare parte din cauza unei poveşti nefericite de iubire – era atât de tânăr, încât îşi închipuia că nu va mai putea iubi niciodată. Îşi dorea totuşi să i fi fost frate sau un vechi prieten care să aibă dreptul să şi ofere serviciile atunci când ea ar fi avut nevoie. Se simţea stingher în staţiune şi se ruşina că se afla acolo la tratament şi fără companie. În această noapte i se părea că o bună prietenă a lui doarme în camera de alături şi că atunci când ea se va trezi, se vor înţelege de minune şi se vor simţi extraordinar unul în compania celuilalt. „Da, se gândi în timp ce şi arunca mucul de ţigară, uite aşa vom ajunge să ne despărţim din nou fără să fi schimbat un cuvânt.“
Nu trecu mult timp până când toate albinele şi fluturii din staţiune roiau în jurul acestui nou trandafir înmiresmat şi a aracului subţire şi negru de care era legat. Dificultatea aproape insurmontabilă de a te apropia de Mizzi şi ceva emoţionant şi seducător din fiinţa ei au scos la suprafaţă ce era mai curajos şi mai cavaleresc la admiratorii ei de ocazie. Fiecare se simţea ca un Sf. Gheorghe faţă în faţă cu prinţesa captivă şi cu balaurul. Situaţia ar fi putut deveni extrem de picantă şi plină de posibilităţi, dacă prinţesa s ar fi lăsat convinsă să se alieze cavalerilor, jucându i o festă balaurului. Dar se dovedi curând că Mizzi îi era deosebit de loială paznicului ei şi că nu se putea obţine nici măcar o privire sau un zâmbet din spatele domnişoarei Rabe. Silueta mică a guvernantei crescu şi începu să pară de a dreptul demonică. Prin ce forţe ascunse şi ritualuri magice reuşea ea să domine o fiinţă atât de plină de viaţă şi de rebelă?
Bătrâna doamnă englezoaică se dovedi cel mai înţelept tactician, protejând o pe guvernantă. Strategia ei sfârşi într o surpriză, fiind epatată de educaţia aleasă, tactul şi principiile corecte ale domnişoarei Rabe. Iată, în sfârşit, explică ea întregii audienţe, o guvernantă ideală. Eforturile i au fost răsplătite, ea devenind pentru câteva zile cea mai importantă persoană din Baden Baden, deoarece acum putea, la hotel, la fântână sau în parc, să şi prezinte cunoscuţii lui Mizzi. În această iniţiativă a ei a dat dovadă de toată ingenuitatea demnă de o bătrână codoaşă din înalta societate şi şi a încasat plata în atenţii şi complimente. De dragul vechii lor prietenii, primul prezentat fetei, cu un zâmbet dulce, a fost Axel.
Spre propria lui surprindere şi privindu şi cu ironie propria slăbiciune, Axel se îndrăgosti cu adevărat de Mizzi. Era pentru el un nou fel de a iubi, mai mult contemplativ decât posesiv, o tandreţe aproape impersonală şi o anume teamă. Se bucura – precum un frate sau un vechi prieten – să o vadă înconjurată de admiratori, pentru că se gândea că nimic pe lume nu se potriveşte mai bine unei tinere decât să producă fericire! Probabil şi pentru că ea primea cu atâta modestie omagiul acestei jeunesse dorée a staţiunii, cu o demnitate calmă, de parcă totul nu era decât un tribut pe care orice bărbat tânăr i l datora şi era dornic să l arate oricărei tinere doamne. Doar vitalitatea şi strălucirea ei se intensificară uşor, aşa cum o floare se deschide sub o ploaie caldă de vară.
Povestiri de iarnă
Karen Blixen
(povestiri)
Traducere din daneză de Ioana A. Manolescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2014
Sentimentele lui Axel aveau şi ceva ireal într însele – se gândea că de ceva timp se îndepărtase de realitate şi se apropiase de fantasme – iar acum atrăgea viaţa însăşi în cercurile imaginaţiei lui. Era atât de vie, încât se potrivea bine cu lumea viselor lui.
Se juca făcând scenarii despre soarta tinerei fiinţe. Şi o imagina în romane, poezii şi cântece sau pe fundalul locurilor lui dragi şi bine cunoscute din Danemarca, în Langeland.
Exista un lucru care îl fascina în mod deosebit la fată – roşea foarte uşor şi din motive doar de ea ştiute. Dar niciodată un compliment curajos ori o privire scânteietoare şi nici măcar o strângere languroasă a suavelor ei degete după un vals nu o făceau să se îmbujoreze. Îşi privea admiratorii în ochi, chiar şi atunci când ei înşişi se fâstâceau şi le ardeau obrajii. Totuşi din când în când, cufundată în propriile ei gânduri, în timp ce muzica răsuna în parc sau când vreun bătrân domn, client permanent al staţiunii, prezentându şi omagiile senile îi ţinea o prelegere interminabilă despre politică, se întâmpla ca o văpaie să i cuprindă încet faţa, de la gât până la rădăcina părului, făcându i o să radieze şi să ardă, de parcă s ar fi aflat sub un vitraliu purpuriu de biserică. Apoi descreştea treptat şi se stingea. Era un spectacol frumos şi neobişnuit în acelaşi timp. Pentru Axel semnifica mai mult – era un mister, un simbol, o manifestare a fiinţei ei, mai semnificativă decât orice confesiune. Ce fel de forţe din interiorul ei puteau să surprindă şi să covârşească o fiinţă atât de puternică şi proaspătă încât să i urce tot acel sânge tânăr în obraji?
Se juca în imaginaţie cu îmbujorarea lui Mizzi. Şi o închipuia căsătorită şi fericită, purtată pe braţe, într un peisaj bogat şi splendid, potrivit cu frumuseţea ei, şi se întreba dacă şi atunci va roşi la fel. Oare se va aprinde brusc, ca un cer dimineaţa în răsărit când va sta la fereastră cu broderia ei, sau când, plimbându se cu soţul ei, se va opri să admire o privelişte? Şi ce va însemna îmbujorarea ei pentru cei care o vor observa? Ce compliment mai drăguţ, mai nobil, mai inteligent, mai generos şi mai onest poate aştepta un tânăr soţ de la aleasa inimii lui, decât această văpaie puternică şi involuntară care îi cuprinde sângele? Unui soţ bătrân însă, putea să i dea de gândit, îngrijorându l, unuia slab sau vanitos i ar putea anunţa căderea. Era perfect conştient de pericol, pentru că mult timp înainte să o cunoască pe Mizzi se simţise el însuşi slab şi nepregătit pentru viaţă. Şi dacă după cinci sau zece ani de căsnicie bărbatul şi ar surprinde soţia roşind atât de intens şi de tăcut, întreaga lui natură de bărbat ar trebui să i strige: „Atenţie, pericol!“ în numele a ceva mai puternic decât regele însuşi.
Din când în când i se părea că tânăra se îmbujora la o remarcă cât se poate de trivială şi banală dintr o conversaţie, de parcă se ruşina de preţiozitatea, cruzimea şi prostia mediului din jur. Se bucura să vadă asta pentru că simţise el însuşi cu amărăciune această găunoşenie a propriei lumi. Se bucura şi îşi spunea: „Acest mugur de trandafir feminin dă dovadă de o dragoste cu adevărat necondiţionată şi feroce. Este oripilată, îi vine să intre în pământ de ruşine sau să explodeze de durere din cauza existenţei noastre frivole, artificiale şi egoiste“.
Toate aceste fantezii despre Mizzi erau melodioase şi se topeau într un cântec dulce, consolant, în lungile ore când nu o vedea.
Exista însă şi o altă temă care ieşea în evidenţă răsunând ameninţător pe fundalul melodiei lui. Tocmai când şi o imagina cel mai clar pe tânără în pădurile de fagi sau pe terasa din casa lui, se făcea că figura întunecată şi ţeapănă a domnişoarei Rabe se posta neinvitată alături de ea. Se ridica în picioare şi chiar acolo îi făcea cu sânge rece solicitarea să revină la realitate, spunând: „Eu ştiu, şi ştiu că şi tu ştii, că nu poţi să faci faţă“. „Da, se gândea neîncrezător, chiar dacă reuşesc să ies învingător şi să părăsesc Baden Baden călare, cu Mizzi în braţe, pot fi sigur că n o voi duce cu mine, în spate pe şa, şi pe domnişoara Rabe?“
Era un observator atent şi, de când o urmărea din ochi pe Mizzi, se convinsese că această frumuseţe n a trăit şi nu ar putea supravieţui o singură zi fără să aibă în preajmă un suflet care să i slujească şi s o servească. Nu şi deschisese niciodată uşa singură, nu şi trăsese vreun scaun cu mâna ei, nu şi ridicase batista de pe podea şi nu şi pusese nicicând ea însăşi pălăria pe cap. Îmbrăcămintea ei fantastică şi copilărească, ca de altfel întreaga ei fiinţă, de la părul mătăsos şi învolburat, la unghiile albe şi la subţirile picioare, erau în mod evident curăţate, păstrate în ordine şi îngrijite cu mare atenţie de o sclavă, fără ca ea însăşi să se gândească vreodată la asta. Când, într o zi, i se desfăcuse funda de la rochie, ea încercă să o înnoade la loc, roşi şi înlemni parcă fără viaţă până când Fräulein Rabe se grăbi să i o lege ea. Cu siguranţă se lăsa îmbrăcată precum o păpuşă. În rutina ei zilnică era atât de neajutorată încât părea că se născuse fără mâini. Întreaga ei existenţă era construită pe grija vigilentă şi neobosită a unor sclavi. Fräulein Rabe era întruchiparea ubicuă şi tăcută a acestui sistem şi tânărul se îndoia şi se temea de trăsătura aceasta a ei.
El însuşi fusese crescut în condiţii prospere, cu oameni la dispoziţia lui şi acasă, în Danemarca, era privit ca un tânăr proprietar înstărit şi reprezentând o partidă bună. În societatea în care se învârtea însă acum, îşi dădea seama că nu era decât o vrabie printre şoimi. Se gândea că nu şi ar putea niciodată permite să o înconjoare pe soţia lui cu o hoardă de sclavi, aşa cum era obişnuită. În timp, aceasta devenise o dependenţă vitală. Va fi răscumpărată oare această obişnuinţă de libertatea pe care i o va acorda viitoarei lui soţii? Se va putea compara propria lui dragoste şi tandreţe cu cea oferită de servitorii ei? Nu va duce ea oare în casa lui, în braţele lui chiar, dorul domnişoarei Rabe? Gândul îl înfricoşa.
Axel era un apărător al ideilor de libertate, progres şi dreptate. Sclavia unui individ faţă de altul îi repugna şi ar fi pus capăt întregului sistem dacă i ar fi stat în putinţă. I se părea fascinantă, comică şi emoţionantă, în acelaşi timp, această reminiscenţă la o tânără ca Mizzi, care în celelalte privinţe părea pregătită să şi înfrunte destinul. Cu toate astea, rămânea o urâtă şi nefericită rămăşiţă a unor timpuri întunecate, o piedică şi o contradicţie în raport cu existenţa armonioasă şi demnă pe care o visa pentru sine şi pentru ea.
Mulţi dintre rivalii lui i ar fi putut oferi lui Mizzi atenţia cu care fusese obişnuită de mică. Era printre ei un prinţ napolitan şi un tânăr olandez ai cărui strămoşi câştigaseră milioane din plantaţii în India Răsăriteană – cu siguranţă, se gândea el, într un pur sistem sclavagist. Ultimul era, din punctul de vedere al lui Axel, un tânăr cât se poate de ataşant, pe care îl considera în multe privinţe superior – şi probabil şi Mizzi gândea la fel.
