Karen Blixen, „Tânărul domn cu garoafă” (fragment)

În clipa în care se întinse fu cuprins de o agitaţie teribilă. Simţea că i se întâmplă ceva care îl va marca pentru totdeauna. Nu şi dădea seama în acel moment despre ce era vorba şi nici dacă era bine sau rău. Ca şi cum o puternică lumină albă fusese îndreptată asupra lui şi apoi îndepărtată pentru a l lăsa orbit şi paralizat într un întuneric de smoală. Încetul cu încetul senzaţia prinse formă şi se adună într o durere atât de covârşitoare încât se strânse tot de parcă ar fi avut crampe.
Aici, înţelegea acum, aici era splendoarea, scopul şi sensul vieţii, însăşi cheia existenţei. Tânărul domn cu garoafă o avea. Fericirea infinită pe care o radia el era posibilă undeva pe lumea asta. Bărbatul acela ştia unde se găseşte, iar el, el habar nu avea. Cândva i se păruse şi lui că deţine acest secret, dar îşi lăsase soarta să i scape printre degete şi se vedea condamnat pe veci. O, Doamne, Doamne, când se petrecură toate acestea, în ce cumplit moment se despărţise oare destinul lui de calea pe care mergea tânărul domn cu garoafă?
Înţelesese acum că melancolia ultimei săptămâni nu fusese altceva decât premoniţia stării devastatoare în care se afla. Speriat de moarte – căci într adevăr îşi simţea sfârşitul aproape – se agăţa de orice pai. Zbătându se în întuneric îşi aducea aminte de textele cronicilor favorabile la prima lui carte. Le îndepărtă în secunda următoare ca ars. Aici, în toate acestea, se afla de fapt cauza pierzaniei lui – în edituri, în publicul care l citea, în propria lui soţie. Doar ei erau cei care îi cereau cărţile şi care de dragul acestei dorinţe transformaseră cu bună ştiinţă un om plin de viaţă într o broşură. Se lăsase sedus de cei mai puţin seducători oameni din lume. Îl convinseseră să şi vândă sufletul pentru un preţ care era în sine o pedeapsă. „Îi voi învrăjbi, se gândi, pe autor cu publicul său, voi separa nevoile lor de cele ale artistului. El le va răni tălpile, în timp ce ei îi vor răni fruntea.“ Nu era de mirare că Dumnezeu nu l mai iubea. Îndepărtase de el tocmai acele lucruri care îl reprezentau pe El – luna, marea, iarba, lupta şi dragostea – şi le preferase de bunăvoie cuvintele, cifrele şi formulele prin care oamenii le exprimau pe acestea în scris. Obţinuse astfel dreptul de a sta închis într o cameră unde să înşire mii de cuvinte pentru ca apoi să fie ridicat în slăvi de nişte critici. Şi între timp, afară pe coridor, trecea drumul pe care o apucase tânărul domn cu garoafă şi care ducea la acea lumină ce i radia pe întreaga faţă.
Nu ştia cât timp zăcuse aşa. Avea senzaţia că plânsese, dar ochii îi erau uscaţi. Adormi brusc pentru câteva minute. Se trezi perfect calm şi hotărât. Va pleca. Îşi va salva sufletul până nu e prea târziu. Va încerca să găsească acea fericire despre care acum ştia că există undeva pe pământ. Dacă va trebui să meargă până la capătul lumii să o găsească, o va face. Poate ar fi mai bine să meargă până la capătul lumii de la început. Avea acum să se ducă în port şi să plece cu primul vapor. Gândul acesta îl linişti.
Mai zăbovi în pat încă o oră apoi se ridică şi se îmbrăcă. Se întreba ce impresie îi făcuse el însuşi tânărului domn cu garoafă. Cu siguranţă, acesta îşi spusese: „Ah, le pauvre petit homme à la robe de chambre verte“. Îşi împachetă meticulos rucsacul – voise mai întâi să îşi lepede manuscrisul, dar se hotărî să l ia totuşi cu el pentru a vedea cu propriii lui ochi cum se scufundă în mare. În drum spre uşă, îşi aminti de soţia sa. Nu se face să părăseşti definitiv o femeie care doarme, fără a ţi lua rămas-bun. Theseu o făcuse, îşi aminti el, cu un rezultat tragic. Îi venea însă greu să găsească un cuvânt de despărţire. Scrise până la urmă, sprijinit de măsuţa de toaletă, pe spatele unei foi din manuscris: „Am plecat pentru totdeauna, iartă mă, dacă poţi“. Apoi plecă. Portarul picotea cu un ziar în mână. Charlie se gândi: „Nu l voi mai vedea, cu voia lui Dumnezeu, niciodată. Şi nici nu voi mai deschide vreodată, cu voia lui Dumnezeu, această uşă!“

Afară, în stradă, vântul se domolise şi ploaia şipotea şi răsuna în toate părţile. Îşi scoase pălăria, apa îi îmbibă părul într o clipă şi i se prelingea acum pe faţă. Găsi că acea atingere şi acel moment sunt încărcate de sens şi foarte importante. Coborî pe aceeaşi stradă pe care urcase, fiind singura pe care o cunoştea în Anvers. În timp ce mergea aşa, avea senzaţia că lumea nu şi mai manifesta indiferenţa faţă de el şi se simţi mai puţin singur pe pământ. Părţile disparate şi disonante ale acestui univers se conturau într o formă, foarte probabil chiar forma diavolului. Şi diavolul îl apucase de mână sau de păr.
Se pomeni în port. Stătea pe chei cu rucsacul în mână uitându se în apă. Era adâncă şi întunecată şi luminile din doc cădeau pe ea ca nişte şerpi. Gândul că era sărată îl umplu de putere şi vioiciune. Ploaia din cer i se prelingea pe haine şi marea sărată i se întindea la picioare – totul era perfect. Studie îndelung vapoarele ancorate acolo – unul dintre ele avea să l poarte departe.
Carcasele vapoarelor se ridicau întunecate şi măreţe în noaptea umedă. Burţile lor umplute cu fel de fel de lucruri erau grele de posibilităţi. Puteau înfrunta până şi destinul, dominându l în toate, aşa cum stăteau acolo înconjurate de ape. Da, pluteau pe apă iar marea sărată le conducea unde doreau să ajungă. Cum se uita la ele, i se păru că aceste imense forme îl înţeleg şi participă la soarta lui, că îi transmit un fel de mesaj pe care însă nu l înţelegea foarte bine. Găsi apoi cuvântul potrivit: superficialitate. Vapoarele erau superficiale, adică pluteau pe suprafaţa mării – de aici le venea puterea. Pentru ele, marele pericol era acela de a se scufunda în adâncuri. Erau goale pe dinăuntru, dar tocmai în acest vid stătea secretul şi valoarea lor. Adâncurile puteau fi dominate atâta timp cât vasele rămâneau nişte forme goale pe dinăuntru. La acest gând un val de fericire încălzi inima lui Charlie şi un hohot de râs se auzi în întuneric.

„Surorile mele! se gândi el. Trebuia să vin la voi mai demult. Voi, fermecătoare călătoare superficiale, voi curajoase învingătoare ale adâncului, voi îngeri grei şi goi, vă voi fi recunoscător toată viaţa! Dumnezeu vă ţine pe ape, surorile mele mai mari, pe voi şi pe mine deopotrivă şi fie ca divinitatea să ocrotească această superficialitate a noastră!“ Era ud până la piele, dar continua să stea acolo, cu părul său lung şi pardesiul strălucindu i de apă ca burţile vapoarelor în ploaie. „Acum, îşi spuse, acum voi amuţi. Au fost şi aşa mult prea multe cuvinte în viaţa asta a mea. Nici măcar nu mi aduc aminte de ce am vorbit atât de mult. Abia acum, aici jos, în tăcere, am întrezărit adevărata fiinţă a lucrurilor. De azi înainte nu voi mai vorbi, ci voi asculta. Îi voi asculta pe marinari, aceşti oameni care îşi duc existenţa pe vasele plutitoare şi nu ajung niciodată în adâncul lucrurilor. Voi călători până la capătul lumii în linişte.“
În clipa care urmă acestei decizii, de pe chei se apropie de el un bărbat şi îi vorbi.
— Cauţi un vapor? îl întrebă.
Charlie îşi spuse că individul arăta ca un marinar având în acelaşi timp şi ceva de maimuţă prietenoasă – era un om scund cu faţa muşcată de vărsat de vânt şi încadrată de perciuni.
— Da, caut un vapor, veni răspunsul lui Charlie.
— De care? se interesă marinarul.

Povestiri de iarnă
Karen Blixen
(povestiri)
Traducere din daneză de Ioana A. Manolescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2014

Charlie aproape îi răspunse: „Caut Arca lui Noe, poate aţi auzit de ea“. Se gândi însă la timp că ar suna ciudat.
— Aş vrea să ajung la bordul unui vas care să mă poarte cât mai departe.
Marinarul scuipă în apă şi izbucni în râs.
— Cât mai departe, zici? Stăteai aici şi te zgâiai la apă de am crezut că vrei să te arunci.
— Aha, şi aţi venit să mă salvaţi, spuse Charlie. Vedeţi dumneavoastră, aţi cam întârziat. Aţi fi putut să mă salvaţi dacă ajungeaţi ieri seară – atunci mai puteam fi salvat. Singurul motiv pentru care nu m am înecat aseară este că n am avut unde. De aş fi avut apă la îndemână în acel moment! Apa ar fi fost aici, luna tot aici, şi dacă apa mă atingea şi mă înecam, atunci n ar fi fost sinucidere, ergo – sau, pentru că probabil nu vorbiţi latina, ca s o spun mai clar – asta dovedeşte că până şi cel mai mare autor poate greşi şi că n ar trebui să devenim niciodată scriitori.

Povestiri de iarna

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *