Karen Blixen, „Copilul visător” (fragment)

Casa doamnei Mahler şi lipsa de afecţiune a acestei femei chioare îl impresionară într un mod dureros, deşi nu era prima oară când vedea de aproape sărăcia din Copenhaga. Fu însă surprins aici de marea şi strania nepotrivire dintre curtea dosnică şi acest copil care provenea de acolo şi pe care el însuşi îl adusese înapoi. I se părea că Madame Mahler, fără s o ştie, păzea şi chinuia un mic şi frumos animal sălbatic sau o fiinţă supranaturală, un spiriduş, pe Puck însuşi. Îi ceru în repetate rânduri scuze pentru stricăciunile cauzate rufelor şi îşi reproşă apoi mărinimia arătată, ca de altfel şi recunoştinţa bruscă şi dulceagă a bătrânei.
În drum spre casă se gândi la băiat şi îşi dădu seama că, în ciuda diferenţelor evidente, acesta semăna cu Emilie – avea aceeaşi apariţie blândă şi modestă în spatele căreia se putea ghici, întocmai ca la soţia sa, o putere infailibilă, absolută.
În seara aceea nu povesti nimănui aventura sa, dar în ziua următoare se duse din nou în Adelgade pentru a întreba de starea băiatului. După câtva timp îi povesti şi lui Emilie despre accidentul pe care l a avut şi despre copilul pe care l a cunoscut şi, mai în glumă, mai în serios, îi propuse să l adopte pe acest frumos copil părăsit, făcându l al lor. Tot jumătate în glumă, ea îi acceptă ideea şi se gândi că probabil îi va fi mai uşor să primească în casă un băiat a cărui origine n o cunoaşte decât pe un altul, căruia să i cunoască provenienţa şi cu ai cărui părinţi să fie în pericol să se întâlnească. Din ziua aceea ea însăşi deschidea deseori subiectul când nu găsea nici un altul despre care să vorbească cu soţul ei. Ajunseseră până la urmă să consulte avocatul familiei pe această temă şi chiar să l trimită pe doctorul casei să l vadă pe băiat. Jacob era surprins şi recunoscător pentru ajutorul pe care i l oferea soţia sa, amintindu şi de indignarea şi durerea pe care i o provocase prima oară propunerea lui. Acum îl asculta vorbind de viitor cu interes, ba chiar se întâmpla uneori ca, foarte serios, să şi expună ea însăşi ideile despre educaţia copiilor.
Jacob găsea că atmosfera din ultimul timp de acasă este desăvârşită şi, ca urmare, întrerupse aventura amoroasă efemeră pe care o avusese până atunci la Copenhaga. Îi aducea zilnic lui Emilie cadouri frumoase şi lăsă în grija ei toate deciziile cu privire la adopţia copilului. Fără să se gândească prea mult, ea îl rugă să i permită să l aducă pe copil la ei în octombrie, când plecau de la ţară şi să ia o hotărâre definitivă doar în luna aprilie. Dacă în şase luni băiatul se dovedeşte nepotrivit pentru viitorul pe care i l pregătiseră, urmau să l dea în grija unei familii de meseriaşi cumsecade care lucrau la firma lor. Până în aprilie ei înşişi vor rămâne pentru copil doar unchiul şi mătuşa Vandamm.
N au povestit despre intenţiile lor nimănui din familie şi această situaţie făcea să crească şi mai mult sentimentul de camaraderie şi de încredere dintre ei. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile, îşi spunea Emilie, dacă ar fi aşteptat un copil, ca oricare altă femeie. Se gândea că acest mod de a rezolva, prin propriile mijloace, problemele naturii era distins şi pur. Lăsând să i alunece de sus în jos privirea pe imaginea ei din oglindă, adăugă că o ajuta de asemenea să şi păstreze silueta.
Madame Mahler, la rândul ei, nu opuse nici o rezistenţă. Nici nu i ar fi trecut prin cap să se opună dorinţelor unor mari domni şi îşi făcu repede calculul infinitei mulţimi de rufe de spălat pe care familia lui Jacob şi a lui Emilie le producea anual. Doar promptitudinea cu care Jacob a achitat daunele făcute de copil i a lăsat în suflet un etern regret că nu i ceruse de două ori mai mult.
În ultimul moment, Emilie mai puse o condiţie. Dorea să ia ea însăşi copilul de la Madame Mahler, de una singură. Era foarte important ca relaţia ei cu băiatul să intre pe făgaşul normal de la început şi nu avea destulă încredere în această situaţie, în seriozitatea şi simţul pentru ceea ce trebuie făcut al lui Jacob. În ziua în care în Bredgade totul era pregătit pentru primirea copilului, tânăra mamă se duse să l ia singură din Adelgade, unde nu mai fusese niciodată înainte. Stătea în trăsură cu chipul senin şi conştiinţa datoriei împlinite faţă de firmă şi faţă de soţul ei, dar ea personal începea să fie deja puţin plictisită de întreaga tevatură.
În faţa casei doamnei Mahler, pe stradă, se adunase un grup de copii tăcuţi care îi aşteptau evident sosirea. Se holbară la ea dar îşi întoarseră faţa când îi privi la rândul ei. Inima ei se întristă în timp ce şi ridică uşor fusta de mătase albă şi coborând, se îndreptă spre uşă trecând printre copii. Oare băiatul pe care urma să l ducă acasă la ea avea aceiaşi ochi? Emilie, ca şi Jacob, cunoştea foarte bine cartierele sărace ale Copenhagăi. Semănau toate între ele şi erau o privelişte deplorabilă a vieţii, dar nu se putea schimba nimic, „vor exista întotdeauna săraci printre noi“. Faptul că astăzi un copil din lumea aceea avea s o urmeze în propria ei casă o lega pentru prima dată personal de nevoile şi de mizeria acelei lumi. Fu cuprinsă de o profundă scârbă în faţa acelei pauperităţi şi, apoi, imediat, de o teribilă milă. Împărţită între aceste două sentimente, trecu pragul casei lui Madame Mahler.
Pentru ocazia din acea zi Madame Mahler îl spălase şi l pieptănase pe micul Jens. Cu puţin timp înainte, în grabă, îl înştiinţase de întreaga situaţie şi de această şansă a lui de a se ridica în viaţă. Dar fiind o persoană fără imaginaţie şi convinsă că băiatul nu era în toate minţile, explicaţiile ei se rezumară până la urmă la fapte: ora la care urma să fie luat şi că trebuia spălat şi pieptănat înainte. Copilul o ascultase în tăcere şi doar o dată o întrebase cum se făcea că îl regăsise familia lui. „După miros!“ îi răspunsese Madame Mahler.
Dintr un fel de sentiment al datoriei, după ceva gândire, Jens dădu acele scurte lămuriri mai departe copiilor din casă. Papá şi Mamá ai lui, le explică, vor veni mâine la ora două, într o caretă, să l ia acasă. Îl surprinse şi îi dădu de gândit că această veste provocase o agitaţie atât de mare printre cei care până atunci ascultaseră fără entuziasm poveştile şi visele lui.
Se urcase la fereastră pe scăunelul de la Domnişoara Ane pentru a şi vedea mama venind. Era tot acolo când Emilie deschise uşa şi Madame Mahler încercă fără succes, cu un gest nervos, să l dea jos.
Ceea ce a izbit o pe Emilie din primul moment, în timp ce şi făcea curaj să l privească pe băiat, a fost că acesta nu şi a întors privirea, ci i s a uitat drept în ochi. La vederea ei, pe faţa lui a apărut o lumină extatică. Un scurt moment se priviră unul pe celălalt.
Băiatul părea că aşteaptă ca ea să i spună ceva. Văzând că ea tăcea şi rămânea nemişcată, vorbi el.
— Mamá, spuse el încet. Sunt foarte fericit că m ai găsit. Te am aşteptat de foarte, foarte mult timp.
Emilie îi aruncă doamnei Mahler o privire – oare scena asta fusese plănuită de cei doi pentru a o emoţiona? Lipsa evidentă de înţelegere de pe chipul lui Madame Mahler excludea orice astfel de posibilitate. Se întoarse din nou spre copil.
Madame Mahler era o femeie greoaie şi Emilie însăşi, în crinolină şi mantie, ocupa un spaţiu însemnat din cameră. Băiatul, care era cel mai mic dintre toţi, părea să fie însă cel care domina în acel moment totul. Stătea drept pe scaun cu faţa şi întreaga fiinţă radiind.
— Acum vin acasă cu tine, spuse el.
Emilie înţelese, cu un fel de ameţeală, că importanţa imensă a momentului pentru băiat nu stătea în faptul că fusese salvat, ci în fericirea desăvârşită în care o învăluise pe ea. O străbătu un gând ciudat, pe care nu şi l putu explica în acel moment. Îşi spuse: „Acest copil e la fel de singur în viaţă ca mine“. Serioasă şi blândă, făcu un pas spre el şi îi spuse cu vocea ei joasă câteva cuvinte prietenoase. Micuţul întinse mâna şi îi atinse uşor buclele lungi ce i cădeau pe umeri.
— Te am recunoscut imediat, îi spuse el cu mândrie. Tu eşti mama mea, cea care mă răsfaţă. Te aş fi recunoscut dintr o mie de doamne după părul tău lung şi strălucitor.
Îşi lăsă degetele să i alunece pe umerii ei, peste braţ şi îi mângâie uşor degetele înmănuşate.
— Porţi trei inele astăzi, îi spuse el.
— Da, răspunse Emilie în şoaptă.
În acel moment chipul băiatului fu brusc inundat de un zâmbet tremurător, sălbatic şi triumfător.
— Şi acum, acum sărută mă, mamă! spuse el şi deveni foarte palid.
Emilie nu ştia dacă violenta emoţie şi aşteptarea veneau din faptul că nu mai fusese niciodată sărutat până atunci. Ascultătoare, mirată de propriul ei gest, ea se aplecă şi îl sărută.
Despărţirea de Madame Mahler părea destul de ceremonioasă pentru doi oameni care se cunoşteau de o viaţă. Pentru ea copilul era deja un străin, fiu al unei familii înstărite, şi îi luă mână şovăind, cu o faţă împietrită. Emilie îl rugă pe Jens înainte de a părăsi casa să i mulţumească doamnei Mahler pentru grija pe care i o purtase cu atâta trudă şi el o făcu cu multă libertate şi demnitate. Madame Mahler roşi ca o fată tânără, aşa cum o mai făcuse cu şase ani în urmă la vederea celor cincizeci de taleri de aur – i se mulţumise atât de rar în viaţă!
În stradă, în faţa casei, băiatul se opri.
— Ia uitaţi vă la caii mei mari şi graşi! strigă el.
Emilie stătea în trăsură încurcată şi tulburată. Ce luase de fapt cu ea de la Madame Mahler?
Când sosiră în propria locuinţă şi îl conduse pe băiat pe trepte în sus, prin camere, nedumerirea ei crescu şi simţea că nu fusese nicicând atât de nesigură pe sine. În fiecare încăpere băiatul strălucea de bucuria revederii. Din când în când, se uita în jur şi numea lucrurile cu cuvinte pe care şi le aducea şi ea aminte din copilăria ei sau o întreba despre altele, despre care nu auzise niciodată. Micul ei pudel bătrân, pe care îl avea de mult şi pe care îl adusese din casa părintească, lătră scurt la el şi ea îl luă în braţe de teamă să nu l muşte.
— Nu, mamă, spuse Jens. Cum să mă muşte, doar m a recunoscut imediat.
Înainte, până în clipa în care îl sărutase pe băiat, Emilie i ar fi răspuns:
— Să ţi fie ruşine! Ce spui tu e o minciună!
Acum nu scotea un cuvânt şi, în momentul următor, băiatul se uită de jur-împrejur în salon şi o întrebă:
— Papagalul a murit?
— Nu, îi răspunse ea încet cu uimire, nu a murit. E atârnat în budoar.
Simţea că îi este frică să rămână singură cu el sau să lase o a treia persoană să li se alăture şi trimise guvernanta cu treabă în oraş. La ora la care îl aştepta pe Jacob să vină acasă, îi auzi paşii pe scară şi fu cuprinsă de panică.
— Pe cine aştepţi, mamă? o întrebă Jens.
Nu ştia cum să l numească pe Jacob în faţa copilului.
— Pe soţul meu, răspunse ea jenată.
Când Jacob intră la ei îi găsi admirând acelaşi album de fotografii. Băiatul îşi ridică ochii şi se uită lung la el.
— Deci tu eşti Papá, strigă el fericit. M am gândit eu, dar nu puteam fi sigur, nu i aşa? După miros m ai găsit! Ştii ce cred? Calul tău e cel care m a recunoscut primul.
Jacob se uită la soţia sa, dar aceasta continua să privească pozele. Nu aştepta de la un copil prea multă minte, aşa că foarte curând se jucau împreună pe covor, înghiontindu se. Jens se opri în mijlocul hârjonelii şi, punând mâna pe pieptul lui, îi spuse:
— Nu ţi ai pus decoraţia astăzi.
Emilie ieşi după o clipă din cameră. Se gândea: „Am luat această sarcină asupra mea de dragul soţului meu, dar se vede treaba că voi fi singura care îi va purta pe umeri povara“.
Jens seduse casa din Bredgade şi o luă în posesie nu prin forţă sau putere, ci prin calitatea de întrupa o personalitate nemuritoare, irezistibilă şi fascinantă, poate cea mai irezistibilă şi fascinantă din câte există – aceea a visătorului căruia i se împlinesc visele. Onorabila casă gri se îndrăgosti de el. Aceasta este întotdeauna soarta visătorului, în special în relaţiile cu oamenii care nu cunosc deloc magia visării. Cel mai cunoscut dintre visători, fiul Raşelei, a suferit mult şi a ajuns în închisoare din aceeaşi cauză. Jens era un copil slăbuţ, brunet şi, cu excepţia dimensiunii lui, nu avea nimic în comun cu imaginea lui Cupidon, însă foarte curând deveni evident pentru toţi că Jacob şi soţia sa, fără să ştie, au adus în casă un mic amoretto. Îşi fâlfâia aripile în viaţa lor de zi cu zi, era în bună înţelegere cu puterile benefice şi malefice ale lumii, şi relaţia lui cu fiecare dintre locuitorii casei s a dezvoltat în scurt timp într o dragoste ascunsă, pe viaţă şi pe moarte. Acest magnetism al copilului a fost cel care l a făcut de la început, după o singură întâlnire, pe Jacob să vadă în băiat moştenitorul bătrânei şi ilustrei lui firme şi care o făcea acum pe Emilie să se teamă să rămână singură cu el în aceeaşi cameră. Nici măcar bătrânul proprietar de vapoare sau sora lui nu scăpară acestei sorţi – aşa cum i se întâmplase pe vremuri faraonului cu Putifar, căpitanul gărzilor din Egipt, tot aşa păţiră şi ei acum: înainte de a şti, predaseră tot ce aveau în mâinile lui.
O parte importantă din vraja copilului era faptul că reuşise să i facă pe cei din jurul lui să se privească cu ochii visătorului şi îi sili, cu zâmbetul pe buze, să urmărească un ideal. Pentru această trăire superioară, ei erau dependenţi de el. În timpul cât a stat Jens acolo, casa s a schimbat şi a devenit diferită de celelalte locuinţe din Bredgade. Devenise Olimpul însuşi, un cămin al zeilor. Băiatul simţea aceeaşi mândrie de proprietar, magnifică şi jucăuşă, faţă de bătrânul negustor care stăpânise mările, faţă de puterea jovială şi protectoare a lui Jacob sau faţă de mătăsoasa blândeţe şi siguranţă a lui Emilie. Menajera casei, care domnise peste restul servitorilor cu mână de fier şi deseori îşi deplângea povara în viaţă, devenise, în noua postură, o zeitate a bucatelor şi a oalelor, o patroană fatală, o Ceres cu şorţ şi bonetă albă încreţită. În acelaşi timp, vizitiul îi apărea băiatului ca o figură monumentală care privea masele de la înălţimea lui cerească şi îmbina în persoana lui forţa şi viteza celor doi cai maro, călcând maiestuos pe Bredgade cu ale lor opt copite bine potcovite şi răsunătoare. Doar în timpul somnului, când băiatul, apăsându şi obrazul proaspăt în pernă îşi găsea refugiu în alte regiuni onirice, clădirea îşi relua forma raţională şi solidă a caselor patriciene din Copenhaga.
Povestiri de iarna

Jens nu era conştient de puterea lui. Cum noua lui familie nu l certa şi nu i găsea defecte, credea pur şi simplu că nu e băgat în seamă – nu fusese obişnuit ca cineva să se ocupe de el în alt fel. N avea nici un favorit printre locuitorii casei, fiecare ocupând totuşi un loc bine determinat în lumea lui. Relaţia fascinantă dintre ei era însă subiectul atenţiei profunde şi subtile a băiatului. Era tot timpul preocupat şi sedus de unul din fenomenele pe care le zărea zilnic: şi anume cum putea marele, puternicul şi greoiul Jacob să fie atât de supus soţiei lui delicate şi uşoare. În lumea în care trăise el până atunci, mărimea şi greutatea fuseseră factori decisivi. Aducându şi mai târziu aminte de această perioadă, lui Emilie i se păru că băiatul provoca în mod conştient situaţii care să i confirme starea aceasta fericită a lucrurilor şi că atunci aplauda triumfător în sinea lui, ca în faţa unui rezultat al propriei lui îndemânări. În alte împrejurări însă, simţul proporţiilor îl trăda. Emilie avea în budoarul ei un mare acvariu cu peştişori aurii care pentru băiat reprezenta centrul întregii case şi în faţa căruia putea petrece ore în şir, tăcut, asemenea peştilor. Din comentariile lui întâmplătoare, Emilie înţelesese că pentru el peştii erau imenşi, o captură de invidiat dacă reuşeai să i prinzi şi chiar periculoşi pentru căţel în cazul în care ar fi căzut în apă. O rugă pe mama lui să nu mai tragă draperiile în dreptul acvariului peste noapte pentru ca peştişorii să poată admira luna.

Povestiri de iarnă
Karen Blixen
(povestiri)
Traducere din daneză de Ioana A. Manolescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2014

În relaţia lui Jacob cu băiatul, a existat un moment de dragoste nefericită, sau cel puţin de ironie a sorţii, şi nu era prima, dată când i se întâmpla ceva atât de frumos şi de trist în acelaşi timp. Încă de pe vremea când era el însuşi un băieţel, Jacob se simţise protectorul copiilor mai mici decât el. Simţea nevoia să fie apărătorul celor slabi şi lipsiţi de apărare: slăbiciunea şi lipsa de apărare aveau pentru el un nimb mistic, de parcă ar fi făcut parte din valorile înalte şi frumoase ale vieţii. Dar în natura lui se ascundea în acelaşi timp o inconsecvenţă de felul celor pe care le găsim la copiii familiilor bogate, la cei care au obţinut întotdeauna ce şi au dorit până au început să şi dorească ce nu mai puteau avea. Jacob nutrea în acelaşi timp admiraţie pentru curaj şi vitejie, iar lipsa de frică şi perseverenţa îl entuziasmau când dădea de ele şi îi repugnau şi dispreţuia persoanele care se plângeau şi care cereau milă. Ceea ce l dezgusta era de fapt slăbiciunea. Se găsea într o situaţie asemănătoare cu a tânărului iubit care venerează cu pasiune virginitatea. Mai visa însă uneori să şi protejeze soţia şi totuşi, în acelaşi timp, micul zâmbet glacial şi condescendent cu care răspundea ea acestor încercări reprezenta pentru el una din trăsăturile ei cele mai seducătoare. Pricepu repede că nici pe Jens nu putea să l protejeze în vreun fel. Băiatul nu respingea protecţia şi ajutorul lui, cum o făcea Emilie, dimpotrivă, îi era recunoscător pentru ele, dar le lua ca pe o joacă. Când se plimbau împreună şi Jacob, crezând că Jens a obosit, îl lua pe umeri, copilul credea că marele şi puternicul său prieten dorea la fel de mult ca el să se joace de a elefantul sau calul şi să se lase călărit.

Emilie recunoscu neliniştită că era singura persoană din casă care nu se îndrăgostise de copilul străin. Se simţea în continuare nesigură în prezenţa lui chiar şi atunci când în privirea şi fiinţa lui se arăta fericit să şi strângă în braţe frumoasa, puternica şi iubitoarea mamă. Când îşi aducea aminte cum doar cu câteva luni în urmă era hotărâtă să l educe pe băiat în spiritul ei şi cum îşi notase într o agendă frumoasă diverse comentarii despre educaţia copiilor, roşea de una singură. Lipsa ei de afectivitate maternă o răscumpăra prin grija deosebită pe care i o purta lui Jens, îi aranja şi îi pieptăna singură părul, îl îmbrăca ca pe o păpuşă, îl lua cu ea când se plimba şi mergeau de mână prin parc şi la grădina zoologică. Din când în când era surprinsă şi cucerită de ciudata plăcere exuberantă cu care băiatul descoperea tot ce îi arăta ea, ca apoi, în următorul moment, să simtă, cu aceeaşi umilinţă de la prima lor întâlnire în cămăruţa doamnei Mahler, că indiferent cât de generoasă ar fi faţă de el, copilul a fost şi a rămas acela care oferea mai mult decât primea. Cumnata şi prietenele ei, doamne din lumea cea mai bună a Copenhagăi care aveau şi ele copii drăgălaşi, pe care să i răsfeţe şi să i plimbe, se mirau să o vadă pe Emilie atât de cucerită de fiul ei adoptiv. Se întâmpla astfel, când se aşteptau mai puţin, să fie ele însele lovite în piepturile satinate de o săgeată delicată şi apoi, între ele, să glumească despre frumosul băiat al lui Emilie cu aceeaşi nelinişte ascunsă şi conspirativă cu care ar fi vorbit despre Cupidon însuşi. O rugară să l lase pe copil să vină să se joace cu copiii lor, dar Emilie refuză. Trebuia mai întâi, spuse ea, să înveţe bunele maniere. Nu acesta era însă adevăratul motiv, ci o teamă inexplicabilă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *