Ce vis tâmpit e şi înecul ăsta, pluteşti în neştire, îţi flutură rochia, barcă pe valuri, ce mai ori şi mai bine, în valuri şi e tocmai aia pe care ţi-a cumpărat-o ieri, ce bătaie o să încasezi că te-ai îmbrăcat cu ea la peşte, a costat o groază de bani, trebuie să ştii asta, totdeauna costă o groază de bani şi sandaua s-a dus dracu’ la fund, n-o să fie timp s-o scoţi, nu se poate umbla cu o singură sanda numai cu patina a mers şi în fond ce şanse ar mai fi încercând să ies din încercuirea asta, e cam acelaşi lucru ori mă înec în apă, vreau să zic, în lespedea, vezi bine, uiţi orice, dar asta nu se uită ori mi se contractă nenorociţii ăştia de plămâni, pe uscat, da’ ce dacă şi parcă e chiar mai posibil să mă înec… definitiv!
Confuzie continuă toată povestea asta, un fel de « fir roşu » (ce lozincard!) existenţial, tot şi toate stau spânzurate pe el ca ciorile pe telegraf, asigură o derulare absurdă un fel de bâţâială sub adieri sau furii, depinde cât de decisive sunt mişcările aerului ăsta inexistent, nu tocmai decisive – se vede – teeter-totter ar zice englezul, inutilitate agresivă din care ieşi boţit ca şi cum te-ar călca trenul, da’ tocmai asta e, ca şi cum!
La 10 ani te îneci, nu total, dar te scutură cu picioarele în sus, iese apa, îţi schimbă ţoalele şi îţi croieşte câteva scatoalce meritate sau nu, dar oricum de copil pus pe explorări măreţe, despre care numai nu are habar, mississippi îşi mută ceva ape pe lespedea şi winetou se ascunde în tufişurile de la moară, totul e posibil chiar şi revenirea într-o lume din care nu înţelegi mare lucru, dar care promite.
La 14 ani începi să percepi oglinzile, genunchii juliţi pot fi eventual acoperiţi, eee… sigur, o incursiune în caisul interzis este încă o atracţie, dar cu prudenţă, ţurca îşi pierde semnificaţia şi romanele cuceresc mai tot transformând timpul într-o întrebare fără sfârşit, valerică îşi pierde condiţia de partener al interdicţiilor şi uită să-ţi mai trimită biletele pentru lilia, şcoala se simplifică alarmant în familie dar se amplifică în problematica acceptării, toate capătă perspectivă, distanţare, observaţia cu ochiul liber devenind cumva anostă recurgi la arabescurile imaginative, spaţiul controlat al creşterii se lăbărţează şi te trezeşti mimând înţelegere, ba chiar te răsfeţi în ea şi când începi să te descurci privind în jur te îneci cu o lingură de ciorbă aşa, cum ziceam, definitiv şi incomensurabil.
Al dracului « fir roşu » …
Ghem !
