Lumea literară autohtonă a fost tensionată în ultimii ani din varii motive (polemici virulente între generații sau chiar înăuntrul aceleiași generații; polarizări vehemente în competiția USR / Academia Română – și în jurul liderilor acestor instituții; muștruluieli și ciorovăieli între reviste adverse; anchete literare de tip desant cu răspunsuri de gen răfuială personală sau de grup, zavistii din motive ideologice și aderări la diverse partide politice – y compris lideri politici – răspunsuri individuale contondente cu un prilej literar sau altul etc.). În ultima perioadă, forfota scriitoricească de pe facebook a dezbătut pe marginea unor premii literare mediatizate, ale căror jurii au fost contestate.
La sfârșitul anului trecut a fost vorba de contestarea juriului care a nominalizat cărțile pentru Premiul „Augustin Frățilă” (axat exclusiv pe proză). La începutul acestui an, a fost contestat juriul care a acordat Premiul „Mihai Eminescu” (axat exclusiv pe poezie). Contestările survenite constă în decepții formulate leitmotivic și în pledoarii (solicitări) pentru o demisie de onoare a respectivelor jurii blamate.
Încep prin a spune că unul dintre autorii nominalizați la Premiul „Augustin Frățilă”, în 2014, am fost chiar eu, cu romanul Un singur cer deasupra lor (alături de alte patru romane semnate de Matei Vișniec – câștigătorul premiului, Bujor Nedelcovici, Dan Stanca și Liliana Corobca). Când destule voci de pe facebook, din lumea scriitoricească și a bloggerilor activi în domeniul literar, s-au pronunțat cu admonestări vehemente împotriva juriului și a nominalizărilor făcute (motivul fiind acela că nu fusese nominalizat și prozatorul Adrian Schiop) m-am simțit stingherită. Și am fost cu atât mai stingherită cu cât între vocile contestatare erau și cunoscuți de-ai mei, cu care aveam relații de amiciție și de simpatie. M-am întrebat atunci cum s-ar fi simțit ei (acești amici) dacă ar fi fost în locul meu și cum ar fi cântărit amiciția noastră în balanță în acest caz. Era ceva dezagreabil la mijloc: în loc să mă pot bucura că romanul meu fusese nominalizat, eram culpabilizată fiindcă acesta fusese reținut pe o listă de premii – ca și cum cartea mea ar fi fost vinovată pentru cartea absentă a celui dorit de constestatari (ceea ce era injust). Dar după ce am depășit mâhnirea firească din pricina reacției pe care am prezentat-o succint, anterior, și după ce am înțeles să respect inclusiv dreptul la opinie (și la gust) al celor care contestaseră juriul și nominalizările la Premiul „Augustin Frățilă”, atenția mea a fost captivată de altceva, de un fenomen mentalitar (specific, poate, în fostele țări comuniste sau doar în România în mod special?!) pe care îl numesc a fi acela de cumetrie literară.
Cei care au blamat cele două jurii ale premiilor menționate de mine, la începutul acestui text, vizau, de fapt, în profunzime, o admonestare a fenomenului de cumetrie literară pe care îl sesizau ca atare.
Ce sunt cumetriile literare? Nu este greu de ghicit: asocieri de interese în și de grup, care practică susținerea de imagine și de facto (prin cronici literare, premii și alte ingrediente mediatice); cumetria literară, la fel ca în politică, e pusă în mișcare de un trafic de influență, practicat, fie voalat, fie nonșalant. Uneori, literatura de la noi (managerierea ei la nivel valoric) e ca politica sau ca o formă de politică (în partide scriitoricești). Totuși, există scriitori „neînrolați”, care nu sunt cumătrii cuiva și nu au cumetrii de grup. Există, cum spuneam, scriitori fără partizanate și fără partid literar, atâta doar că astfel de scriitori sunt în minoritate, nefiind la fel de vizibili precum aceia care alcătuiesc cumetriile literare.
Fenomenul de cumetrie literară este un defect al societății noastre autohtone, care depinde încă de o cultură a ploconului, a vasalității și a gratificațiunii. Sunt sceptică în privința unei igienizări complete a acestui fenomen, dar nu exclud posibilitatea unor soluții de tranzit ori de însănătoșire măcar parțială. Una dintre aceste soluții ar putea fi alcătuirea juriilor literare de anvergură din reprezentanți ai tuturor generațiilor scriitoricești și de toate orientările (ideatice, stilistice etc.): în principal, critici literari care au reputația de a fi deschiși și receptivi la toate formele și formulele literare și care sunt cunoscuți pentru incoruptibilitatea lor și pentru discernământul lor valorizator. Obiectivitate nu va putea să existe niciodată în proporție de sută la sută (să nu fim utopici și nici lipsiți de luciditate!)! Nu văd juriile literare valide patronate exclusiv de critici literari, ci și de figuri scriitoricești de anvergură (poeți ori prozatori la senectute, dar care au o judecată valorică respectată, tocmai întrucât au citit multă literatură la viața lor și au străbătut literatura română cu toate –ismele ei, de-a lungul și de-a latul vremurilor).
După reacția contestatară de pe facebook (și nu numai), în privința celor două jurii pe care le-am pomenit, protestatarii vizează o responsabilizare a respectivelor jurii blamate (atât individual, cât și colectiv). Iar această responsabilizare este văzută în mod radical și reclamă demisia de onoare a membrilor din juriu.
Nu știu care e gradul real/ireal de cumetrie literară al juriului care a nominalizat cărțile pentru Premiul „Augustin Frățilă”: eu, personal, nu am luat legătura cu niciunul din membrii acestui juriu și, la rândul lor, niciunul dintre aceștia nu m-a contactat în vreun fel sau altul. Mă îndoiesc, de asemenea, că ceilalți patru scriitori nominalizați (Matei Vișniec, Bujor Nedelcovici, Dan Stanca, Liliana Corobca) ar fi făcut vreun demers în acest sens – de a contacta ori de a fi contactați. Dar aceasta este opinia mea, a altora poate fi și a fost (de fapt) complet opusă, iar eu respect acest lucru. Desigur, adevărul sută la sută nimeni nu îl poate cunoaște, prin urmare nici eu nu pot garanta în absolut. Ce vreau să spun, însă, este că în România există actualmente o asemenea tendință de cumetrie literară încât nimeni nu mai are încredere completă în aproape nimeni la nivel de valorizare estetică și de judecată literară. Iar acest lucru este ceva moștenit și din regimul anterior, într-o anumită măsură.
În perioada comunistă, premiile literare au fost împărțite: ele erau obținute, adesea, în mod previzibil, de scriitori creditați de regimul comunist și valorizați ideologic de acest regim; dar la fel de adevărat este că multe jurii literare au boicotat regimul comunist și au premiat destui scriitori valoroși, neînregimentați în regimul politic respectiv. Exista, deci, un rabat în chestiunea premiilor literare, dar aproape în aceeași măsură s-a manifestat și o opoziție față de putere și o rezistență față de imixtiunea acesteia în sfera literară. Cumetria literară funcționa, prin urmare, cam cincizeci la sută (dacă este să fac o aproximare – dar mă refer mai degrabă la anii 70 și 80 ai secolului trecut, nu la perioada proletcultistă când, practic, nu exista literatură care să nu fie înregimentată politic, fiindcă nu era posibil și permis așa ceva de către regimul comunist). Locul unde cumetria literară s-a manifestat, în schimb, acerb, a fost în cadrul premiilor și juriilor literare oferite și girate de o revistă de cultură ori alta. În acest caz, lucurile erau vădite: erau premiați autori apropiați ai revistei, indiferent dacă aceștia erau valoroși sau nu. Ceea ce conta era mai cu seamă vasalitatea acestor scriitori, care trebuia recompensată. Acest tip de cumetrie literară s-a menținut și în postcomunism, întrucât principalii premiați ai revistelor literare actuale (acolo unde există premii) sunt clienții și prietenii acestora (firește, nu e vorba neapărat de scriitori nevaloroși, adesea amicii și prietenii revistelor respective sunt scriitori talentați – ceea ce punctez eu aici este doar faptul că, inclusiv în postcomunism, ceea ce contează prioritar este gradul de relație și colaborare cu revista respectivă și nu valoarea estetică în absolut!).
La fel de adevărat este că, în cadrul cumetriilor literare actuale, s-a menținut, parțial, valabilitatea criteriului ideologic. Polarizarea între stânga și dreapta, la nivel ideologic, a făcut ravagii în relațiile dintre scriitori, în ultima vreme. S-au stricat prietenii literare, s-au manifestat inamiciții incisive mai ales pe criteriu ideologic, în care nu mai conta valoarea unui scriitor sau a unei cărți, ci doar ideologia care îl anima pe un scriitor sau altul (fie acesta autor de ficțiune sau critic literar). Am citit cu stupoare acum câțiva ani, într-o revistă literară pe care o apreciez, afirmația unui critic literar care spunea că nu citește din principiu un roman anticomunist, fiindcă îi repugnă (ideologic) acest lucru (după cum se deducea). Personal, nu mi-am pus niciodată problema să nu citesc un roman de stânga fiindcă ar fi de stânga; sau să refuz, din start și principiu, literatura unor autori care au sau au avut opțiuni ideologice apăsate de stânga – Gabriel García Márquez, de pildă (fiindcă ar fi fost absurd). Pasiunile ideologice au creat, deci, la rândul lor zavistie între scriitori, iar această zavistie s-a resimțit, uneori, și în cadrul juriilor, jurizărilor, premiilor literare ori topurilor literare. Figura politică a lui Ion Iliescu (mai cu seamă) a polarizat pro și contra scriitori diferiți, aflați pe baricade adverse (de-a lungul celor 25 de ani de la prăbușirea regimului comunist). La fel, figurile politico-literare ale lui Nicolae Manolescu ori Eugen Simion, ca să dau doar două exemple binecunoscute.
Sună romantic și desuet, dar ar putea fi, oare, redactată sau propusă o cartă etică de interior a criticului literar sau a scriitorului aflat într-un juriu literar, care să își asume evitarea cumetriei?!
Dar, ajungând la actualitate, să mă refer acum la contestările vehemente care au survenit după ce Gabriel Chifu (vicepreședinte al USR, dar și poet, prozator) a primit Premiul Mihai Eminescu. În competiție cu Gabriel Chifu s-au aflat poeți precum Mircea Cărtărescu, Marta Petreu și alți autori lirici de valoare. Or, în acest caz nu a contat criteriul de ierarhizare estetică, ci recompensarea lui Gabriel Chifu ca vicepreședinte al USR, pentru muncile dificile, administrativ vorbind, pe care le prestează în favoarea breslei scriitoricești. Mă îndoiesc că membrii juriului de la Premiul Mihai Eminescu au votat în bloc pentru Gabriel Chifu (sunt sigură că au existat și alte opțiuni, iar votarea majoritară a celui ulterior premiat a depins de un scor strâns). Dar problema se cuvine, de fapt, pusă altfel. Nu cred că ierarhia unei literaturi trebuie confundată cu efortul administrativ admirabil. Și una din soluțiile de a evita astfel de contestări vehemente ale unui premiat și ale unui juriu este aceea de a despărți apele, aplicând o procedură logică: scriitorii care ocupă funcții în conducerea USR nu ar trebui să concureze (strict pe parcursul funcționării lor la nivel de diriguitori) la premiile literare (mai cu seamă dacă acestea sunt girate și de USR). S-ar evita în acest caz tocmai situațiile de conflict de interese, care sunt atât de riscante și contestabile. S-ar evita o incompatibilitate care ar fi evidentă și sancționabilă. Premiul Mihai Eminescu, din acest an, a declanșat un roi de indignări care a coagulat într-un protest semnat de câteva zeci de scriitori (majoritatea poeți – optzeciști, nouăzeciști, douămiiști). Această indignare a fost vârful de lance al unei nemulțumiri de fond și formă care zvâcnea de mai multă vreme în underground (și care s-a manifestat, fie fățiș, fie în culise, și în alte cazuri mai mult sau mai puțin mediatizate din anii anteriori). Există, în România de-acum, o schismă dură și vădită între diferitele generații literare și gusturile ori prioritățile acestora, între publicitările generaționiste, funcțiile și premiile pe care unii ori alții le au și le obțin.
În opinia mea, cumetriile literare actuale funcționează în cadrul tuturor generațiilor de scriitori (tineri, maturi și bătrâni), dar ele sunt mai vizibile și mai distincte (dezagreabile) în sfera scriitorilor aflați la maturitate ori la senectute, care ocupă funcții de putere (cu diferite nuanțe). Totuși, nu sunt excesiv pesimistă, nu creditez procentual cumetriile literare cu mai mult de cincizeci la sută; dar viitorul va confirma sau infirma spusele mele de acum.
Textul acesta ar putea fi receptat ca un hacker în lumea literară autohtonă – atât de stratificată pe generații, interese, grupuri. Repet: nu toată lumea practică trafic de influență, nu toată lumea și-a pierdut independența. Dar cei care evită dependența de o putere literară sau alta și nu practică vasalitatea alcătuiesc o minoritate. Iar această minoritate este destul de izolată. Totuși, rostul ei, al acestei minorități, este să nu renunțe vreodată la singularitate și, de fapt, la etica sa. Să funcționeze ca un soi de DNA – fie și doar simbolic ori metaforic, firește!
