Va mai aduceti aminte de filmul rusesc „Zboara cocorii” ?
Desi, in spatiul cultural romanesc, lasand la o parte dictionarele de specialitate, din ce cunosc eu, doar Radu Cosasu a vorbit cu empatie, dragoste si nostalgie despre acest film rusesc de razboi, probabil ca nu este singurul care isi mai aminteste de superbele imagini pline de poezie si inventivitate tehnica ale acestei opere cinematografice incununata cu Marele Premiu la Cannes in 1958.
Dar cati dintre cei ce isi mai amintesc filmul mai stiu numele regizorului si cu atat mai mult al directorului de imagine? Probabil ca nu multi.
Regizorul filmului se chema Mihail Kalatozov si extraordinarul director de imagine Serghei Pavlovici Urusevsky (care a lucrat inainte de Kalatazov cu regizorii Pudovkin si Grigori Ciuhrai pentru celebrul „al 41 lea„). Nefiind de specialitate nu o sa intru in detalii ce tin de meseria de critic de film, ci doar o sa vorbesc in numele unei extreme incantari si uimiri, ambele resimtite revazand „Zboara cocorii„ si vazand, pentru prima oara, alte doua filme ale acestui cuplu Kalatazov-Urusevsky.
Pe langa cunoscutul, cel putin dupa titlu si renume, „Zboara cocorii”, am vazut pentru prima oara „Scrisoarea neexpediata”, un superb poem al intinderilor salbatice ale Marelui Nord rusesc (film care l-a influentat mult, dupa propriile marturisiri, pe Francis Ford Coppola cand a filmat „Apocalypse Now„) si total neasteptatul, necunoscutul si extraodinarul „Soy Cuba” („Sunt Cuba” sau „Ya Kuba” in ruseste).
De ce neasteptat? Pentru ca, din ce stiu eu, in istoria filmului sovietic/rusesc, cu exceptia filmului, si acela neterminat „Viva Mexico” din anii ’30 al lui Serghei Eisenstein (subiect ce ar merita el insusi un lung articol), nu a existat nici o productie realizata in afara Rusiei, in afara peisajului geografic si uman al „Mamei Rusii”, pana la acest film rusesc filmat in Cuba, filmat cu peisaj cubanez, cu personaje cubaneze, cu actori cubanezi, cu subiect cubanez …insa cu propaganda de rigoare si obligatorie sovietica, propaganda de care nu se putea scapa, iata, nici pe partea cealalta a Pamantului.
De ce necunoscut? Pentru ca practic nu a fost lansat, distribuit si vazut niciodata de marele public. Desi terminat in 1964,nu a fost difuzat pana in anul 1992, dupa prabusirea URSS-ului, cand a fost propus Festivalului Telluride Film de catre renumitul scriitor cubanez exilat Guillermo Cabrera Infante. Cateva cuvinte despre acest cubanez, poate cel mai important scriitor cubanez al celei de a doua jumatati a secolului XX. Este un scriitor mai degraba necunoscut in Romania in ciuda celor trei carti publicate la editura Curtea Veche, carti ce au trecut neobservate de public si de critica, din nefericire, pentru ca cel putin una „Trei Tigrii Tristi” este considerata o capodopera si o fresca inconturnabila a Cubei precomuniste. Deasemenea merita citita si „Trupuri divine„ ea fiind un fel de autobiografie a lui Cabrera insusi in anii premergatori `revoutiei castriste`,carte in care apar personaje importante ca Fidel Castro, Che Guevara si Hemingway cu imaginea lor nedeformata de istorie si de timp. Va recomand, pe langa cartile mentionate, un sclipitor interviu aparut acum multi ani in Paris Review. Dupa citirea acestui interviu cred, sper, ca inevitabil veti fi atrasi si de cartile lui.
Revenind la film, dupa aceasta „a doua premiera„ din 1992 a fost proiectat in 1993 la Festivalul International de Film din San Francisco si in 1994 a fost vazut din intamplare si cu stupoare de Martin Scorsese, care, impreuna cu Francis Ford Coppola, a sprijinit restaurarea lui si lansarea in DVD. Chiar si Werner Herzog, cand a vazut prima oara acest film la Festivalul Telluride Film s-a lasat intratat de cucerit incat amintea apoi intr-un interviu ca a ajuns sa le spuna studentilor sai ca daca nu au vazut acest film nu merita sa devina operatori de imagine!
Intr-un final un frumos si meritat destin.
De ce extraodinar? Pentru ca, desi neunitar in calitate si ritm (partea a doua a lui, cumva impusa autorilor, este mult mai slaba…propaganda vestejeste tot ce atinge), este o incantare pura si o uimire continua in fatza realizarii artistice si tehnice de care au fost in stare cei doi: Kalatazov si Urusevsky. Imaginea este in alb negru, dar mai degraba intr-o multitudine de griuri, nuante ireale dar superbe obtinute cu o pelicula si obiective speciale, imprumutate de operator din dotarea…camerelor de filmare utilizate de pericsoapele submarinelor sovietice si pelicula alb negru speciala in infrarosu, specialistii ar putea explica mai bine decat mine ce este cu aceasta pelicula speciala. Rezultatul este uimitor, imagini alb negru ce vireaza uneori spre negativul lor, travelinguri stupefiante, unele din cele mai frumoase realizate vreodata, filmari `din mana`- oarecum stramosul steadicamului. Tehnic vorbind a fost utilizata in unele filmari, sigur in acele lungi planuri secventa aproape acrobatice, un aparat de filmat ultra-light Eclair cu un obiectiv cu unghi larg 9.8mm de productie franceza, putandu-se filma cu el doar 5 minute de pelicula. La sfarsitul articolului o sa adaug legaturi catre fragmentele din acest film, fragmente ce descriu mai bine decat o fac cuvintele. Doua lungi secvente, tinand cont si de faptul ca au fost realizate in anii 60, concureaza cu certitudine pentru cele mai extraordinare travelinguri din istoria filmului : scena inceputa pe terasa-acoperis a hotelului si terminata in fundul piscinei de la parter si scena funerariilor.
In plus, paradoxal, este una din rarele ferestre (neliterare) catre Cuba de dinainte de regimul comunist al lui Fidel Castro. Paradoxal? Da. Cu totul altele au fost intentiile aflate la baza realizarii acestei coproductii sovietico-cubaneze. Dupa luarea puterii de catre Castro (care, dupa parerea mea, si nu numai a mea – vezi „Trupuri divine„ de Cabrera Infante, si, din ce imi amintesc eu, Stefan Baciu, poetul brasovean din Honolulu ce a realizat un interviu in acei ani cu Castro -, la baza a fost doar „castrist” si doar dupa aceea a ales comunismul ca fiind unica doctrina capabila sa mentina in viata si la putere „castrismul” ) in 1959 si dupa ruperea relatiilor americano-cubaneze in 1961, URSSul lui Nikita Hrusciov, frecandu-si mainile de bucurie si nevenind sa-i creada ochilor de asa pleasca (o tara comunista la o aruncatura de bat de SUA si in plus o o tara tropicala, o perla a Caraibilor) s-a instalat rapid in rolul „fratelui mai mare”, rol pe care si l-a pastrat o jumatate de secol.
La sfarsitul anului 1962, in plina criza a rachetelor, s-a decis realizarea unui film-epopee a revolutiei cubaneze, ceva in felul „Crucisatorului Poteomkin” al lui Eisenstein, film prin care sa se „promoveze„ comunismul in lumea larga, film prin care se dorea sa se arate imensa reusita a Cubei in a alunga „exploatarea capitalista si imperialismul american” portretizand „racilele” vechiului regim fata in fata cu „puritatea” poporului cubanez care, in fine, si-a „cucerit demnitatea si libertatea”. Indubitabil se dorea impulsionarea si a altor tari latino-americane, si nu numai, in a rasturna ordinea sociala existenta si inlocuirea ei cu „cea mai progresista si cea mai buna” oranduire sociala, comunismul. Importanta exceptionala acordata de cubanezi acestei productii este demonstrata si de faptul ca Fidel Castro, Raul Castro si Che Guevara s-au intalnit cu realizatorii filmului precum si ca au asistat, Fidel sigur, la unele vizionari ale materialului filmat pe parcursul realizarii.
Si cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, rezultatul a fost cu totul altceva decat se asteptau, atat sovieticii cat si comunistii lui Castro. In ciuda propagandei ce sare in ochii, arta extraordinara a cuplului Kalatazov-Urusevsky, din fericire, a anulat, facandu-l ca si inexistent, „mesajul”.
Intratat de evidenta a fost distanta dintre ce se vroia si ce a iesit incat pur si simplu filmul, desi costase, pe parcursul a doi ani de realizare, enorm, nu a fost difuzat nicodata. A fost „lansat ” doar intr-o seara speciala in 22 iunie 1964 in Santiago de Cuba si aproape simultan la Moscova, apoi a fost pus in cutii pentru cateva zeci de ani. Inafara acestor doua proiectii nu a fost proiectat decat in cadrul Congresului sindicatului international al cameramanilor de la Milano in acelasi an unde si castiga premiul de excelenta. Apoi tacere.
Neavand acces la arhivele secrete sovietice si nici la cele cubaneze nu putem decat sa speculam ce s-a petrecut, decis si vorbit in spatele cortinei la nivelul decidentilor, dar, vizionandu-l impreuna cu un film documentar despre el „Soy Cuba, O Mamute Siberiano” facut in 2005 de un tanar brazilian, Vicente Ferraz, evidentele ne sar in ochii. Desi nicaieri mentionat, probabil ca, de partea sovietica, a intervenit si debarcarea lui Hrusciov si a intregii sale echipe de la putere in acelasi an.
Este in primul rand un poem vizual in care se simte o puternica fascinatie a rusilor in fata exotismului acestei insule, care atunci, doar la 3-4 ani de la luarea puterii de catre comunisti, inca mai avea splendoarea ce facuse din ea Perla Caraibilor, inca pastra atmosfera vibranta a Cubei precastriste si a societatii cubaneze libere (pentru ca in ciuda dictaturii lui Batista, totusi era o societate libera in mare parte). Se vede, in felul cum au prezentat (desi schematic) societatea precastrista, ca realizatorii rusi prin reconstructia ei din „fragmentele” inca existente peste tot, intr-un fel, traiau fara intermediar pentru prima data in viata lor (*vezi nota de la sfarsit) bucuria intalnirii cu o societatea libera, cu lumea americana inca atat de prezenta in peisaj si in sufletele cubanezilor.
Cu certitudine nu le-a picat deloc bine nici sovieticilor si nici cubanezilor aceasta viziune prea empatica a lumii precomuniste, cum nu le-a picat deloc bine faptul ca nu se punea deloc accetul pe saracia si inegalitatea sociala de dinaintea revolutiei comuniste, aspecte folosite mai degraba ca decor, pretext si puncte de plecare in cautarile lor artistico vizuale. De exemplu apa care baltea pe strazile cartierelor sarace, apa in care pluteau tot felul de gunoaie si in jurul careia gravita o lume saraca cu cete de copii murdari traind in „case” facute din placaje, cartoane si carpe (fie vorba intre noi acest tip de cartiere le intalnesti si astazi in Cuba) este folosita doar ca un ecran pe care se reflectau luna, stelele, luminile orasului si umbra personajelor principale.
Ai impresia, urmarind tot filmul, ca norii, putinii nori, pe care Urusevsky era in stare sa-i astepte, nefilmand nimic, si saptamani de zile pana apareau pe cerul Cubei, sunt mai importanti pentru realizatori decat „suferintele poporului cubanez sub jugul exploatarii americane” si cred ca nu-i doar o impresie (in intrega lor viata in Rusia Sovietica, plus in anii oribili ai celui de-al doilea razboi mondial la care au participat ca reporteri si cameramani, probabil ca vazusera atata durere umana si conditii de viata imens de grele incat pur si simplu li se parea ceva de vis Cuba).
Oarecum si eu, vizitand-o in anii 2000, superficial vorbind, mi se parea mai suportabil comunismul la tropice…macar nu se moare iarna de frig in case, nu dardai spalandu-te cu apa rece, aveai marea albastra la picioare, evident este doar o senzatie superficiala (pentru „detalii„ despre viata pe insula in anii comunismului va recomand doua carti, din pacate inca netraduse in Romania, Reinaldo Arenas „Inainte de caderea noptii„ si Armando Valladares „Impotriva oricarei sperante-Memorii„), si asta dupa 40 de ani de comunism trecuti peste aceasta insula, imi inchipui ca la doar 3-4 ani de la schimbarea de regim, cand, cat de cat, totul se mai tinea pe picioare, era splendid, si, in plus, comparatia cu Rusia in ruine si mizerie dupa cel de al doilea razboi mondial nu suporta nici o echivalenta.
La sfarsitul textului meu puteti citi in engleza un fragment de interviu cu Urusevsky in care explica clar ca, dupa o prima calatorie de recunoastere in trei, Kalatozov, Urusevsky si Evtushenko (cel cu sapca „proletara„ ), si-au dat seama ca era imposibil sa se faca un film altfel decat vizual. Neavand originalul am tradus in romaneste un fragment, din alta sursa, ce suna aproximativ si sintetizat astfel : „pentru a scrie un roman despre Cuba ar trebui sa stai acolo cel putin cativa ani, a scrie un eseu despre societatea si mentalitatile cubaneze este riscant si nerespectuos nefiind decat turisti straini, si astfel am ajuns la concluzia ca tot ce putem face este sa scriem un poem despre Cuba, deci am incercat sa facem filmul ca pe un poem romantic`
Raúl Rodríguez, assistantul de imagine cubanez spunea:„Urusevsky a vrut ca imaginile filmului sa fie o sinteza a Cubei. Fiecare fotograma a filmului trebuia sa straluceasca ca un cristal de zahar, transformand verdele palmierilor in mii de tonuri de argint.
O imagine, imi ramane ca definitorie pentru Cuba…la sfarsitul documentariului amintit apare scena finala a filmului – inceputul anilor ’60 spre asfintit un personaj pe malul marii in Havana. Fundalul sunt numeroasele hoteluri, inca splendide, ale perioadei precomuniste, si un sir de automobile, inca luxoase, ruland incet prin fata lor.
Apoi, apare scenaristul cubanez al filmului, Enrique Pineda Barnet, echivalentul scenaristului sovietic in acelasi loc, mai batran cu 40 de ani decat personajul initial, hotelurile sunt aceleasi dar deadreptul imbatranite, nimc nou construit, si prin fata lor ruland aproape aceleasi automobile…
Ar mai fi de mentionat ca scenaristul filmului a fost, inca de pe atunci bine cunoscut in URSS si nu numai, Evgheni Evtushenko (se pare ca era deja trimis special al ziarului Pravda in Cuba), dar nu as putea spune ca a influentat prea mult filmul, film, as zice, esential vizual, lucru ce reiese si din documentarul despre acest realizat in anii 2000, documentar in care apar, dupa 40 de ani multi actori care au jucat in film. Majoritatea lor recunosc ca nu si-au dat seama de frumusetea filmului decat deabia dupa multi ani, la momentul filmarii erau pur si simplu contrariati de abordarea rusilor, ba chiar erau infuriati. Kalatazov nu privea Cuba decat din masina, lucru de neinteles si de neacceptat pentru ei, in schimb Urusevsky era innebunit de placere in acest peisaj cubanez, mergea mult pe jos, colinda ore in sir atat plajele pustii cat si strazile aglomerate ale oraselor…rezultatul? Pe langa splendida imagine a filmului, o serie de picturi realizate la intoarcerea in Rusia, picturi cu inspiratie cubaneza realizate pana la moartea lui in 1974 (Kalatazov a murit in 1973) an in care sotia lui, Bella Friedman, producatorul filmului dealtfel, s-a intors in Cuba insotind o expozitie de pictura a lui Urusevsky. Revenind la parerile actorilor cubanezi, ei recunosc in schimb ca acest film a avut o influenta puternica asupra, in primul rand, imaginii filmelor cubaneze, influenta transmisa, dat fiind necircularea filmului, exclusiv prin cei ce au lucrat efectiv la acest film, sau au stat prin preajma. Acelasi lucru l-as spune si eu in ce priveste influenta lui Urusevsky asupra imaginii filmelor sovietice ce au urmat si in special asupra filmelor lui Tarkovski (dupa mine indubitabila) dar las in seama specialistilor acest subiect.
Ca efect secundar asupra echipei de cineasti rusi, Alexander Sacha Calzatti, operator secund de imagine format in scoala cinematografica de operatorul lui Serghei Eisenstein, Eduard Tisse, dupa doi ani de filmari in Cuba la intoarcerea in Rusia s-a imbolnavit, la propriu, de dorul Cubei…dealtfel dupa 7 ani va pleca definitiv in Occident unde se va instala in Israel si apoi din 1982 in SUA. El este singurul rus ce apare intervievat in documentar si, se pare, singurul in viata din intreaga echipa, cu exceptia lui Evtushenko.
Ce ar mai fi de spus la final?
In primul rand as spune, parafrazandu-l pe Mihail Bulgakov, ca pelicula nu arde! Si este minunat ca este asa, desi in realitate, din pacate, multe, foarte multe pelicule au ars si din motive ideologice in scurta istorie a acestei arte.
In al doilea rand as spune cam acelasi lucru ca in finalul textului despre Ilf si Petrov in America, extrem de talentati artisti, Kalatozov si Urusevsky au avut nenorocul sa se nasca si sa traiasca intreaga lor viatza intr-un sistem politic fundamental constrangator si antiartistic, comunismul. Si cu toate acestea au reusit sa creeze lucruri minunate ce sunt si vor fi infinit mai vii si creatoare de bucurie decat timpul comunist in care s-au nascut.
(*nota) in momentul scrierii textului nu stiam ca, defapt, Kalatazov a ocupat postul de consul sovietic la Los Angeles in perioada 1943-1944 si ca a facut chiar un film documentar, evident elogios, despre primul sef, Dzerjinski, al viitorului kgb, in chiar anul mortii lui Stalin 1953…incurcate sunt itele istoriei…informatiile acestea le-am gasit intr-o teza de Doctorat si niciunde pe Internet si nici, oarecum evident, pe pagina oficial ruseasca precizata mai sus … indubitabil, Kalatazov, omul si opera lui, merita mai multa atentie decat i-am dat in acest text!
teza de Doctorat despre acest film (contine multe informatii interesante si inedite despre participantii la aceasta productie, precum si cronicile din presa vremii, informatii neutilizate in textul meu, dat fiind ca am gasit aceasta lucrare in ultimul moment)
Exista si o carte scrisa de acest magician al imaginii : Urussevsky, Sergey. Chelovek s kinokameroi i za mol’bertom (A Man with a Film Camera and a Paintbrush,Un om cu un aparat de filmat si cu un penel).Moscow, Algorythm Press, 2002, carte ce, cred eu (din unele fragmente gasite pe internet si din fragmentul de interviu de mai jos, nefiind tradusa in nici o limba straina) ar merita tradusa in romaneste.
Fragment dintr-un interviu din 1964 cu Serghei Urusevsky
„Before coming to Cuba for the first time, we are preparing very hard. We read all the material we could find on Cuba-a situation geographic, political, climate … – so we came here with an opinion of what the country was. But the point was not that opinion, that idea made without knowing the country, the key was how to reflect on all that plastic look and see, especially if reality corroborated our opinions. For us the most urgent was not what we were filming, but how to film it. If three hundred artists gathered in front of a „still life”, everyone will interpret it in their own way. Now how much more difficult is the interpretation of something as complex and varied as the nature and people of an entire country! This worried me, but I checked on our first visit, we had not been mistaken in the idea that we had made throughout our readings. On the contrary, the reality corroborated our opinions. During that first trip I did some photographic evidence fully confirmed all my ideas. I even did some experimental shots with things I did not know through the readings. These experiences also agreed with the methods with photographic concepts I had imagined before coming to Cuba.Of course, the specific knowledge of the actual situation was what, a multiple way, all these data assessed before, through reading and favored further desrrollo real job. (…) When I start thinking about the movie that I do I have to picture how it will look on the screen, that is, I have to completely view to determine what the outcome. When I start to make the film, I start from the idea that I’ve done, I try to capture what I conceived in the imagination. That brings me to plan my work from the start till the end: all the action of the film is thus predetermined. So I did not filmed any sequence, any plan, if I have not achieved full picture of your projection screen before. Now when the time of filming comes they can begin the difficulties, ie, at that moment I resolved virtually all forged ideas, all the work of pre-shoot (pictures, detailed descriptions, etc.), matching the real and the imagined. (…) I am not able to imagine how you can get to the location and improvise, without having a pre-set idea. Such work would seem to me void. (…) The use of infra-red material to an artistic end I decided right from the start. Half the film is made with infra-red. This is a common material known photographer all but little used. You see, the use of infra-red corresponds to plastic design that we did for the film. The first time I visited Cuba, our group consisted of three people: the director Kalatozov, and poet Yevtushenko. We had no concrete idea about how was going to be the script, how would occur, etc. It was clear that we can not write a novel about Cuba, as that would have been required to stay in Cuba several years to fully understand the issue. Making a film about Cuban psychological types, it seemed too risky and daring because, being foreigners, we could not give a fair reflection of reality. We think, however, that they could write poems about Cuba.So we decided that artistic solution lay in making a film script that was like a poem dedicated to this country. In the poems those little psychological habits and details you need in a novel are not required. The poem requires very clear, very clear shots that penetrate rapidly into the imagination. So we wanted to make the film as a romantic poem. Based on this opinion, my idea came shooting with infra-red material. When you see the film will tell if we were right in using this material. We think so. „( Sergey Urusevsky , cinematographer).
„Rhythm is key. Obviously when the cameraman is running alongside the characters, first close to them,
then approaching them again — peering into the face of one, then another, stumbling into trees, falling
down — the panorama cannot be and ought not to be even. This technical ‘failing’ is in fact an artistic
virtue…Using a hand-held camera gives you the opportunity of making free, complicated panoramic pans
which are impossible with a stationary camera with the usual cart on its tracks. …when we tried shooting
“I am Cuba” with a stationary camera and a tripod, it just didn’t work — it was as if our hands dropped
down by our sides … it seems to me that if I move forward a bit, holding the camera in my hands, or back a
bit, or shake the camera from side to side, the image becomes more expressive and more alive. We could
not do without it.„
(p.237)
“…whatever episode we film, whatever camera we use, the vital condition is an inner agitation, a creative emotion
during the filming — I even dare say inspiration.” (Ibid., p.236)
