Europa a fost şi continuă să fie referinţa naturală, reperul numărul unu la care se raportează România. Putem uşor identifica aceasta preferinţă şi acum, în acest an, mai încărcat politic decît alţii. „De circa două secole, Europa, înţeleasă în dimensiunea ei de arhetip al Occidentului dezvoltat, a fost elementul principal de referinţă pentru societatea românească, obiect al unei atitudini complexe, mergînd de la admiraţie şi dorinţa de imitaţie pînă la teamă şi respingere”, notează, în preambulul unei cărţi masive istoricul Bogdan Murgescu.
Cartea se numeşte „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, a apărut la editura Polirom chiar în anul care pune a doua bornă termporară intervalulu analizat de istoric (2010) şi este una din marile lucrări de istorie apărute în ultima vreme sub semnătura unui cercetător autohton. Lectura ei este una extrem de profitabilă, iar revenirea la ea – o relectură, fie ea şi fragmentară – se impune a fi făcută, nu doar pentru cei care activează în cîmpul istoric, ci şi pentru politicieni, economişti, jurnalişti. Decupajul economic – în care „personaj principal” este decalajul dintre România şi Europa (acea parte cu valoare de referenţial luminos, de imitat) – explică foarte multe aspecte care privesc ţara noastră şi propune cîteva linii de lectură realistă cu privire la ce este cu adevărat ţara noastră. Subliniez – ce este şi nu ce ne-ar plăcea să fie! Ce este, de unde vine ceea ce este şi ce e, realist, de aşteptat, pentru viitorul imediat şi mediu.
La momentul apariţiei acestui volum, cu ecouri întinse pe cîteva luni de la data apariţiei, cartea domnului Murgescu a avut parte de foarte multe reacţii publice. Dosarul de presă al acestei lucrări este unul realmente impresionant şi binemeritat. Iată doar una dintre ele, aparţinînd cuiva care a urmărit, cu mare atenţie profesională, această apariţie şi urmele pe care începuse să le lase cartea în discuţie în spaţiul public. Cristian Ghinea: „Murgescu face acolo o comparaţie, care se întinde pe cinci sute de ani, între Ţările Române, Serbia, Irlanda şi Danemarca. La 1500, toate patru erau periferii subdezvoltate ale unor centre economice spre care exportau doar produse agricole primare. Danemarca a făcut prima saltul, dezvoltându-şi, începînd cu 1780, o clasă de ţărani înstăriţi. Irlanda a urmat mult mai tîrziu. România şi Serbia au acumulat mereu decalaje, în loc să le reducă. Chiar şi pe vremea lui Carol I, chiar şi în interbelic şi, mai ales, în comunism, distanţa dintre România şi Occident s-a mărit. Am făcut greşeli imense (neapărat citiţi critica lui Murgescu faţă de stupida politică liberală „Prin noi înşine”), uneori criminale (deciziile de investiţii ale lui Ceausescu). Dar cum de au reuşit alţii? Dacă ar fi să încerc o concluzie pe scurt la impresionanta cantitate de date şi întîmplări relatate de Murgescu, atunci concluzia ar fi: e nevoie de un stat profesionist şi neacaparat de grupuri de interese, care să fie capabil să vadă oportunităţile oferite de societate şi să le speculeze, capabil să înţeleagă semnalele comerţului internaţional şi să se adapteze la ele. Mai e nevoie de înţelegeri minimale, nu consens, acesta e un termen prea vag, dar nişte înţelegeri minimale pentru nişte obiective majore de dezvoltare, astfel încît un guvern să nu dărîme mereu ce a făcut predecesorul” Elogiile, reacţiile, comentariile au fost, cum spuneam, foarte multe şi perfect justificate de anvergura şi calitatea acestei lucrări. În prelungirea lor, e bine, e util să revenim la carte şi să o readucem în discuţie – e, ca şi la data apariţiei, foarte actuală. Şi pune pe masa de discuţie multe direcţii fertile – de discuţie, de analiză, de cercetare.
Ce am făcut, ce am ratat, ce ar fi bine să nu mai repetăm? Iată un pasaj dintr-un interviu pe care autorul cărţii l-a acordat publicaţiei „Dilemateca” relevant în sensul seriei de întrebări formulate puţin mai înainte: Ne-am dovedit inceti in a percepe mutatiile care se produc în economia mondiala. Aici a fost marea problema: nu am fost suficient de atenti si de orientati pentru a ne regla politica in functie de conjunctura mondiala. In interbelic, la fel ca in comunism, analiza rationala a oportunitatilor si a masurilor economice ce se impuneau a fost deseori obstructionata de preconceptiile politice. A lipsit mai ales grija de a adapta activitatea economica proprie în functie de conjunctura economiei mondiale. Or, conjunctura buna nu tine vesnic, ea trebuie prinsa repede, pentru ca altfel se evapora. Romania interbelica a fost deficitara in adaptarea la conjunctura si, atunci, a vindut în conditii defavorabile produsele sale. In ceea ce priveste perioada comunista, Ceausescu ramasese cu impresia ca industria grea e baza unei economii si nu a vrut sa inteleaga nimic din mutatia care se producea la nivel mondial.
Şi iată şi un alt pasaj dintr-o altă intervenţie publicistică a istoricului Bogdan Murgescu în aceeaşi direcţie:
„La nivelul a 100 de ani, cred ca viitorul este foarte deschis. Acest interval depaseste insa orizontul de timp in care ne planificam viata si, de aceea, este putin relevant. Eu as porni de la constatarea ca, in lume, nu exista o regula absoluta ca toate societatile vor reusi sa recupereze decalajele. De altfel, ar fi imposibil, pentru ca restul lumii nu sta pe loc. Experientele istorice pe care le-am studiat eu arata ca recuperarea decalajelor este posibila, dar – pe linga putin noroc (in sensul de a nu fi intrerupta de o catastrofa mondiala) – cere eforturi, coerenta si rabdare. Este nevoie, mai intii, de o etapa de acumulari institutionale si de ridicare a nivelului capitalului uman, care, apoi, in conditiile unei conjuncturi favorabile, poate fi urmata de veritabila strapungere”.
Reaiu, în finalul acestei sumare notaţii în marginea unei lucrări monumentale, invitaţia de a studia cu atenţie volumul profesorului Bogdan Murgescu. Uneori, cum se spune, „doare” – între România din vis şi România adevărată sînt „decalaje” imense. Dar e un fel de durere care poate avea valoarea şi funcţiile unui medicament puternic şi eficient. A-l refuza înseamnă a prelungi România-din – vis. Ceea ce, onest spus, nu ne duce, în bine, prea departe. România din vis, pe de altă parte, ar fi parte integrantă din acea Europa către care tindem şi, în raport cu care, adesea, alegem să adîncim, sugerează istoricul, decalajul – dar, fiind „din vis”, ar rămîne de făcut, de realizat. A reduce acest decalaj înseamnă, în primă instanţă, să acceptăm cine sîntem, unde sîntem. Şi sîntem la margine. România reală este o ţară de la marginea Europei, intrată în Uniunea Europeană. Intrată, fragil şi încă, în cel mai bun caz, destul de rudimentar INTEGRATĂ în această construcţie fără precedent în istoria omenirii.
