Statul, politicile culturale și ICR-ul

Industriile creative au fost invocate zilele trecute, de un potențial candidat la președinție, ca direcție a relansării economice a României. Înainte de a pune căruța înaintea boilor, e necesar să trecem în revistă cîteva modele privind rolul statului în industriile creative, o temă recentă a politicilor culturale, alături de problematica patrimoniului.
Politicile culturale s-au cristalizat relativ recent ca subdomeniu al politicilor publice, la granița dintre știință politică, economie culturală, studii despre urbanism și sociologia culturală. Interogaţiile se confruntă atât cu absența unei definiţii acceptate a „culturii”, cât și cu un cadru de cercetare. Cu timpul s-a renunțat la o definiție esențialistă a culturii pentru a adopta termeni funcționali. Nu mai e nevoie de un acord privind sensul termenului, industriile creative și patrimoniul pot suplini ca abordări funcționale cele două mari direcții ale politicilor culturale. Primul termen a apărut în 1988 în Marea Britanie, desemnând bunuri și creații culturale protejate de copyright. Patrimoniul nu suscită, în egală măsură, dispute definiționale.
Identificarea unor modele în politicile culturale, abia spre finalul anilor 1990, poartă, indirect, asupra stadiului incipient al disciplinei.
O primă tipologie a politicilor culturale naționale aparţine lui Harry Hillman Chartrand şi Claire McCaughey. Cele patru modele culturale identificate, statul Facilitator, Patron, Arhitect şi Inginer se diferențiază prin resursele folosite și autonomia instituțiilor culturale. Statul-facilitator inițiază reglementări și stimulente fiscale pentru a atrage donaţii private în vederea sprijinului indirect al artelor şi culturii. Evident, exemplul clasic se referă la Statele Unite ale Americii, unde mecenatul în arte are o istorie bogată. Statul-patron se sprijină pe agenţii independente, care distribuie resurse financiare către industriile creative și serviciile de prezervare a patrimoniului. Termenul e ușor impropriu în limba română, ”patron” nu trebuie echivalat cu ”jupîn” sau ”stăpîn”. Patron-state ca practică instituțională se inspiră din modelul britanic, dezvoltat cu precădere după al Doilea Război Mondial. Statele-arhitect, cu ideal-tipul francez, au o cultură profund centralizată, deciziile majore aparținînd Ministerelor de Cultură. Regimurile comuniste aparțin categoriei Stat-inginer, un ultim model în care politicile culturale sunt, așa cum bine știm, subjugate scopurilor politice.
Deși relativ rudimentară, această primă tipologie a deschis o dezbatere semnificativă. Se subînțelege că modelul românesc a trecut, după 1989, de la Statul-inginer la Statul-arhitect. În delirul estetic stalinist, literatura era doar o altă formă de inginerie, ”a sufletelor”.
O a doua tipologie, în ordine cronologică, renunță la metafore pentru a identifica priorităţi ale politicilor culturale. Pentru Kevin Mulkahy, politicile culturale „trebuie să fie înţelese nu doar ca o problemă administrativă, ci ca reflecție a unei Weltanschauung societale; anume, o perspectivă asupra lumii ce defineşte natura unei societăţi şi cum cetăţenia însăşi se defineşte pe sine”. Kevin Mulkahy a propus patru sisteme ale valorilor culturale: politici centrate pe patrimoniu, identitate, bunăstare şi idealul libertarian. Franţa, Italia şi Austria sunt, prin excelenţă, „definite, în nenumărate feluri, de patrimoniul lor cultural” şi ele merită numele de „État culturel” (Franţa), „Kulturstaat” (Austria), având „un patrimoniu cultural atât de bogat încât prezervarea sa absoarbe aproape toate resursele disponibile”.
Canada se află într-un alt context, foarte diferit de Europa şi Statele Unite: „95% din filmele lor, 75% din televiziunea din prime-time, 70% din radiodifuziune (în pofida cotele recente de conţinut canadian a două conglomerate media), 80% din reviste şi 70% dintre cărţi sunt produse americane”. Din cauza acestei “temeri de anexare culturală”, autorul citat introduce categoria statelor centrate pe identitate culturală.
Modelul social-democrat şi cel libertarian se află într-un raport de opoziţie. Intenţia este transparentă, autorul se referă la ţările din nordul Europei unde “finanţarea culturii (…) este înrădăcinată în ideologia social-democrată, care vede guvernarea ca fiind cel mai important actor pentru asigurarea bunurilor sociale”. În contrast, tiparul ”libertarian”, asociat SUA, relevă că “guvernarea americană adoptă o perspectivă de tip laisser faire, în care cultura este sprijinită indirect prin libertatea conferită indivizilor şi scutirile de taxe pentru a influența natura activităţilor culturale”. Sprijinul public indirect, prin deducerile de taxe acordate donatorilor privați, reprezintă “elementul crucial pentru susţinerea celor 8.000 de muzee din America, 2.000 de agenții locale ale artelor, 351 de staţii de televiziune, 548 posturi publice de radio, 7.300 de teatre ale comunităţilor şi 1.899 de orchestre simfonice”.
Introducerea etichetelor ideologice în politicile culturale păcătuieşte prin variaţia criteriului. Dacă în modelul numit ”identitar” şi al Statului-cultural ştim priorităţile strategiilor culturale, nu mai putem spune acelaşi lucru pentru tiparele social-democrat și libertarian, îmbibate de fluidul unor orientări ideologice. Pe de altă parte, e drept că politicile culturale nu pot fi separate de ample viziuni societale sau de istoria instituțională.
Perspective și mai recente au apărut în economia culturală. Alan Peacock şi Romilda Rizzo, doi experți pe tema patrimoniului, au analizat Italia şi Marea Britanie ca modele opuse, folosind criteriul finanțării politicilor culturale. În Marea Britanie, acestea depind de agenții non-guvernamentale (entități autonome, cunoscute ca NDPBs), în vreme ce, în Italia, guvernul şi autorităţile locale exercită un control centralizat în problemele patrimoniului și industriilor creative. Aparent, e aceeași distincție între strategii centralizate sau descentralizate în cultură, însă premisa autorilor e că politicile culturale diferă marginal. Ne imaginăm două modele la capetele unui continuum, iar strategiile naționale sunt mai apropiate sau mai depărtate de un ideal-tip. Deși opuse, mecanismul de finanțare pentru restaurarea patrimoniului, de exemplu, este comun Italiei și Marii Britanii. Un procent însemnat din veniturile loteriei naționale este dirijat înspre prezervarea clădirilor de patrimoniu.
Dezbaterea deschisă la finele anilor 1990 despre modele culturale s-a rafinat treptat, a devenit mai analitică. Abordarea actuală, un fel de standard al disciplinei, îi aparține lui Frederick Van der Ploeg. El a adâncit analiza celor două modele naționale, centralizat și descentralizat, adăugînd ca intermediar un al treilea, cazul Olandei.
Tipologia sa readuce în atenţie problema responsabilităţii. În politicile culturale centrate pe stat (state-driven), politicienii şi funcționarii decid. În modelele descentralizate, guvernul nu face mai mult decât să aloce resursele şi instituțiile culturale sunt îndreptăţite să aleagă priorităţile. În cazul olandez, Ministerul stabileşte obiectivele printr-un document numit Carta Albă (White Paper conţine priorităţile culturale, urmate de criterii şi bugete) iar instituțiile culturale deliberează asupra alocării resurselor.
În tiparele centrate pe stat şi cel olandez, responsabilitatea pentru politicile culturale ţine exclusiv de Minister, în vreme ce instituțiile culturale din Marea Britanie poartă responsabilitatea pentru rezultate. Deși bugetele europene pentru cultură sunt relativ mici în raport cu alte ministere, pe o plajă între 0,15% și 0,7% din PIB, asta nu înseamnă că eczemele clasice ale sectorului public nu își fac apariția. Clientelismul, favoritismele, lipsa transparenței, lobby-ul sunt mai probabile în sistemele centralizate, pe lângă tendința, remarcată și la noi, de a începe ample proiecte cu rezonanță națională.
Frederic Van der Ploeg pledează pentru mixarea avantajelor. O bună politică în cultură îi permite Ministerului să stabilească regulile jocului şi obiectivele în sens larg însă îi interzice exprimarea unor preferinţe estetice. Modelul intermediar este îndepărtat de centralizare, dar şi de opusul său. Responsabilitatea rămîne la nivelul politic, agenția culturală se supune unor indicatori de performanță instituțională. Evaluarea proiectelor și bunurilor culturale revine artiștilor și expertizei independente, nu funcționarilor sau politicienilor.
Analiza lui F. Van der Ploeg se transpune în recomandări de bune practici în strategia culturală:
• e nevoie de transparență şi delimitare a responsabilității.
• strategia culturală trebuie să fie competitivă şi deschisă tuturor antreprenorilor.
• instituțiile și Ministerul trebuie să reducă activitatea de lobby, căutarea de rente (în sensul economic al rentelor, respectiv beneficii nelegitime pe spezele banilor publici) şi clientelismul.
• criteriile alocării resurselor, în mod ideal, se întemeiază pe opinia unor experţi independenţi.
• o bună strategie culturală nu lasă statul să impună judecăţi privind valoarea estetică a creațiilor culturale.
• Ministerul Culturii este îndreptăţit să aserteze obiective generale.
Câteva concluzii provizorii pentru situația noastră. Unele sectoare culturale pot fi mai reglementate, altele au nevoie de mai multă deschidere față de actorii privaţi. Industriile creative sunt adesea rentabile și generează creștere economică, iar resursele publice nu au de suferit. Alte componente, precum serviciile de conservare a patrimoniului, sunt dependente de bugetele publice, rareori găsindu-se un mecena sau sponsorizări dinspre mediul de afaceri.
Contestările și scandalurile privind alocarea fondurilor arată că instituțiile noastre trec printr-o perioadă de ucenicie, de conectare la bunele practici de policy. În timp, și Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), și Centrul Național al Cinematografiei (CNC) pot evolua, adaptîndu-se unor criterii de performanță. Cele două instituții menționate au fost, aproape de fiecare dată, subiectele unor acuzații de alocare părtinitoare a fondurilor. E iluzoriu însă să ne așteptăm la schimbare fără presiuni din exteriorul lor.
Alte instituții, precum Institutul Cultural Român, au avut privilegiul unui mandat, cel din perioada conducerii de către Tania Radu, Mircea Mihăieș și Horia-Roman Patapievici, care a fixat reguli instituționale pornind de la convingeri liberale – competiție și separarea biroului public de expertiza culturală. Articolul recent al Luminiței Marcu de pe platforma Contributors confirmă, fără rest, acest fapt. Chiar dacă evaluările ICR-ului de astăzi sunt preponderent negative, nu e niciun motiv ca, într-un viitor apropiat, bunele practici să fie reașezate la locul lor. Memoria instituțională se șterge anevoios.
Culturile mici, cum sunt cele ale Estului și Centrului Europei, au simptomele anxietății din modelele identitare descrise mai sus – fără bune practici și strategie de diplomație și politici culturale, riscul ”anexării” devine tot mai acut.

* Fragment adaptat din Patrimoniul construit şi politici culturale în Europa Centrală şi de Est, cercetare finanțată în proiectul „Burse doctorale în sprijinul cercetării: Competitivitate, calitate, cooperare în Spaţiul European al Învăţământului Superior” cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European, POSDRU 2007-2013.

aparut si pe contributors

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *