Vanitas

“Atât de pãrãsit mã simt acum
Şi-atâta de înfipt în nicãieri,
Cã nu mã mai gãsesc şi nu mai ştiu
Cum aş putea sã dau de Dumnezeu”.

Aşa grãi cernitul personaj,
Iar noi, care uitaserãm de timp
În toiul desfãtãrii la ospãţ,
Am tresãrit ca deşteptaţi din somn
Şi am privit nãuci jur împrejur.

Era aceeaşi salã de banchet,
În care un paianjen nevãzut
Îşi întinsese pânzele în gol.

Mâncarea se rãcise pe tipsii,
Iar strãlucirea straielor de bal
Avea paloarea lacului stãtut.

Strãinul dispãruse dintre noi,
Lãsându-ne de faţã dar absenţi,
Ca sperietoarea într-un lan de ciori…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *