Cazul lui Jean-Pierre Melville este unul care se încadrează în tiparul unei intregi generaţii. Trecerea de la Rezistenţă la activitatea intelectuală de după război este dublată de încercarea de a imagina o sinteză culturală care să dea seama de amploarea schimbării de mentalitate intervenite. Din această voinţă de intâlnire cu patrimoniul cinematografic american se naşte un univers care pare dominat de cele mai sumbre culori ale seriei “ noir”. Dincolo de afilieri, dincolo de împrumuturi, dincolo de afinităţi, Melville construieşte, minuţios, un teritoriu în limitele căruia singurătatea şi imposibilitatea comunicării sunt temele ordonatoare. Sobru, dar şi încărcat de o putere poetică neobişnuită, cinematograful lui Melville se confundă, simbolic, cu câteva dintre momentele memorabile ale carierei unor actori francezi canonici, de la Alain Delon la Lino Ventura şi Paul Meurisse. Sinteza lui Melville acordă unor genuri aparent minore( fimul cu gangsteri sau cel de aventuri) nobleţea unei coregrafii unice. Secvenţele în care tăcerea precumpăneşte sunt parte din amprenta acestui regizor care împarte cu “ noul val” vocaţia renovării limbajului vizual.
Singurătatea
În economia operei sale“ L’armée des ombres”,deţine o poziţie privilegiată. Filmul este omagiul melancolic pe care Melville, el însuşi rezistent, îl aduce unui timp şi unei generaţii. La două decenii de la finele războiului, naraţiunea sa evocă un set de instantanee familiare publicului. În spatele câtorva dintre siluetele istoriei sale se pot identifica personajele documentare- rigoarea istorică este una dintre dimensiunile recognoscibile în pelicula de la 1969.
Controversele care au înconjurat receptarea ei iniţială în Franţa sunt indisociabile de tensiunea unui moment post-revoluţionar. Melville este acuzat, de stângă radicală, de comiterea păcatului inexpiabil al complicităţii la propaganda gaullistă. Mitul Generalului, ca pilon al Rezistenţei, este dificil de digerat în Franţa asaltată de noile baricade.
În acelaşi timp, “ L’ armée des ombres” ( adaptarea după textul lui Joseph Kessel) poate fi citit şi ca o operă iconoclastă, ce dialoghează polemic cu o tradiţie a filmelor de război.Nimic nu poate fi mai dramatic decât contrastul dintre energia triumfătoare a unor eroi fără de teamă şi prihană,capabili de înşela vigilenţa nazistă,pe de o parte, şi îndoielile personajelor ce experimentează angoasa şi nesiguranţa, pe de altă parte. Ceea ce Melville explorează este continentul penumbrei care se ţese în marginea fricii omniprezente. Conspirativitatea în care se adâncesc Gerbier sau Luc Jardie nu este una romantică, încărcată de savoarea aventurii. Ea este apăsătoare, reducând fiinţa umană la un mecanism obsedat de verificarea minuţioasă a oricărui semn de pericol din jurul ei.
Textul cinematografic al lui Melville este un poem ce are în centrul său spectrele singurătăţii, sacrificiului şi solidarităţii.Temeritatea celor care populează armata nevăzută a Rezistenţei decurge nu atât din capacitatea de a comite faptul extraordinar, cât din vocaţia asumării solitudinii pe care o presupune îndepărtarea de umanitatea cu care punţile de contact sunt definitiv rupte. Rezistenţa lui Melville este vidată de aura glamour a evădărilor reuşite şi finalurilor fericite- ea este încărcată de îndoielile trădării şi de mirosul fricii. Este acesta un joc cu destinul , care se consumă cotidian, iar moartea survine în tăcere şi cenuşiu.
Simbolic, tema trădării este cea fără de care ridicarea şi prăbuşirea personajelor lui Melville nu poate fi înţeleasă. Timpurile Rezistenţei sunt cele care aduc în faţa inginerului ori filosofului provocarea pedepsei ce se cere administrată celui care trece de partea cealaltă. În această lume clădită din nuanţe de gri, inamicul este în căutarea slăbiciunii umane care poate fi punctul de plecare al trădării . Execuţia celui care a ieşit din frăţia Rezistenţei este prima vamă a iniţierii pe care o parcurge Philippe Gerbier: sobrietatea de granit a lui Lino Ventura documentează această trecere a pierderii inocenţei. În camera în care trădătorul este adus, plutonul nu se poate servi nici de pistol, nici de cuţit. Ceea ce rămâne este efortul sugrumării lente şi privirea încremenită a celui care ştie că a trădat şi că va muri.
“ L’ armée des ombres” este coborârea în acest purgatoriu ce acordă actului de curaj vocaţia suicidară a singurătăţii. Solidaritatea umană este, în cazurile limită, o pregătire a morţii. Personajele lui Melville evită zgomotul teatral al scenei, preferând acţiunea ce refuză masca găunoasă a eroismului demonetizat. În aceşti oameni îndepărtaţi de familie şi izolaţi în bolgia suspiciunii, Rezistenţa trezeşte un instinct al umanităţii care se încăpăţânează să lupte împotriva abandonului egoist. Conspirativitatea pregăteşte clipa reîntâlnirii cu cei care nu mai pot fi salvaţi. În traiectoria lui Jean- François Jardie, fratele şefului unei reţele subterane, Melville întruchipează etica solidarităţii, ca antidot la izolare,atomizare şi eşec. Sobrietatea discursului lui Melville redescoperă aici, ca şi în “ Le deuxieme souffle”, ecoul tragediei greceşti. Auto-denunţul lui Jardie este strategia graţie căreia reîntâlnirea cu un coleg din Rezistenţă este, în fine posibilă. Atunci când evadarea este compromisă, salvarea este oferită celor doi, în pragul sfârşitului, de pilula de cianură.
În acest univers al nuanţelor şi al ceţii, Mathilde ( Simone Signoret) este întruchiparea unui mister care nu poate fi epuizat. Tranziţia de la devoţiunea absolută la căderea trădării este parcursă, abrupt, iar punctul de ruptură este ataşamentul matern. În fotografia fiicei, inamicul intuieşte fragilitatea umană. Dar este cu adevărat Mathilde cea care trădează? Geniul lui Melville ţine şi de această vocaţie a jocului cu ambiguitatea. Eliberarea ei din arest este citită de Gerbier şi de Luc Jardie ( Paul Meurisse) ca un simptom al pactizării cu Gestapo-ul. Cercul se închide şi execuţia unui nou trădător este organizată. De această dată, a unui trădător ce fusese, la rândul său, salvatorul fiecăruia dintre călăii săi.
Meditaţia lui Melville este dominată de acest sens tragic al predestinării. Cei care iau parte la acest efort de confruntare a fricii ştiu că, la capătul drumului, se află moartea încărcată de tortură, umilinţă şi singurătate. Sfârşitul este scris, iar istoria lui Melville nu este decât încercarea fiinţei umane de a se împăca cu această provocare a morţii. Atunci când Gerbier alege să nu mai alerge în faţa plutonului de execuţie, cercul se închide. Nimic nu mai poate confisca omului demnitatea regăsită.Ritualul umilinţei devine o cale de salvare.
