Premiile Nobel

N-am citit toata opera lui Constantin Noica, din cit am citit o parte n-am inteles sau nu m-a interesat, iar din ce-a ramas cu o alta buna sectiune n-am fost de acord: amestecul acesta de existentialism si de bizantinism nu mi-a spus mare lucru. Pe de alta parte nu incape indoiala ca multi dintre cei care il afurisesc pe Noica de parca ar fi Satana sunt imbecili: avem de-a face cu un ginditor serios si de oarecare demnitate, pe care a-l trata potrivit metodologiei securiste („ce-ai facut matale intre anii…?” „cu cine te-ai intilnit?”) e de-a dreptul josnic.

Dar nu de Noica in genere vreau sa vorbesc acum, ci de un episod narat de admiratorul si invatacelul sau G. Liiceanu care ne relateaza cum filozoful, ajuns la senectute, s-a apucat sa umble de colo-colo pe la diverse autoritati judetene comuniste, promitind ca daca-i dau pe mina citiva tineri, el, Noica o sa-i „antreneze” (dupa modelul cutarui antrenor de gimnastica, pe semne) si din ei va scoate „Nobelul” si-l va aduce in Tara Rumaneasca. Bizarul si comicul se amesteca in aceasta sceneta aproape caragialesca, mai ales ca ea are drept personaj principal un om pe care tocmai il numeam „serios”. Este totusi simbolica pentru o intreaga atitudine romaneasca fata de „afirmarea internationala”.

Sa fim intelesi, Premiul Nobel pentru literatura (banuiesc ca despre acesta era vorba) sau pentru oricare dintre stiinte nu e de lepadat. Inventatorul suedez al dinamitei a reusit in mod abil sa-si perpetueze numele cu o zdravana suma de bani pusa la dispozitia academicienilor mai mult sau mai putin competenti de la Stockholm. Acuma, se intimpla ca premii frumusele mai exista pe lumea asta, dupa cum si alte onoruri ii incoroneaza pe cei vrednici sau celebri. Chiar sa fie premiul Nobel (ma limitez la literatura) asa de grozav si de suprem? Nu de mult observam o mare disputa despre ce anume scriitor de limba romana ar merita sa obtina acest premiu. Nu zic, in lipsa de altceva mai bun se poate discuta si despre semnificatia unei ipoteze indepartate. De altfel tin minte ca in decursul deceniilor s-a vorbit de Blaga si de Arghezi, de Eliade si de Ionescu, de Sorescu si de Doinas, de Z. Stancu, mai nou si de N. Manea sau de M. Cartarescu, probabil si de altii care-mi scapa.

Dar sa ne gindim intii o clipa la cei care efectiv au dobindit acest premiu si la cei care nu l-au primit. Recent: monosilabicii anonimi Fo si Oe. Recent: nerusinatul bolsevic portughez Saramanga (dar in fond dece nu vreun supravietuitor tenace al nazismului?) Recent: onorabilul englez William Golding cum si Doris Lessing (din aceeasi generatie cu Iris Murdoch, Kinglsey Amis, Muriel Spark, Anthony Burgess si numai cu putin mai tinar ca Evelyn Waugh, Graham Greene, Elizabeth Bowen sau Anthony Powell, toti net superiori acestora.). Recent Gabriel Marcia Marquez, sicofant al lui Castro, dar nu Julio Cortazar sau Carlos Fuentes (de altfel oameni de stinga amindoi). Nici nu mai vorbesc de Jorge Luis Borges, una din marile lumini ale secolului nostru.

Sa trecem dincolo de ocean: Saul Bellow probabil merita premiul, dar nu mai mult decit John Updike, Walker Percy, Eudora Welty sau, de pilda, John Barth; si in orice caz mai putin decit Vladimir Nabokov. Iar Alice Monroe sau Toni Morrison ramin figuri agreabile de mina a doua.

S-a gindit cineva, dat fiind ca, evident, criteriul geografic joaca aici un rol tot mai mare (este normal?), la Shusaku Endo sau la Mishima? Am citit mai multe romane de Naghib Mahfuz; mi s-a parut un om serios, substantial, dar, ma intreb citi scriitori marocani, palestinieni, sau, in genere, de limba araba nu i-or fi egali sau superiori? Personal nu stiu, dar ma intreb, academicienii suedezi si „sfetnicii”lor, chiar stiu, sau sunt siguri?

Sa mergem si mai departe indarat. Thomas Mann a obtinut premiul Nobel. Frumos si corect, nici vorba. Dar Robert Musil? Dar Franz Kafka? Dar Ernst Junger? Dar Hermann Broch? Pomenesc aici numai de prozatori, nu si de poeti: Rilke, Trakl, Stefan George, Hugo von Hofmannsthal?

Numarul de scriitori din tarile scandinave e disproportionat (15 din 110, unii din acestia cu totul merituosi, altii sortiti anonimitatii cu premiu cu tot) fata de cel al scriitorilor din alte zone. (Ma rog, sa-i iertam pe academicienii suedezi pentru aceasta omeneasca subiectivitate.) Prin comparative, din Europa de Est de pilda, vad vreo 5-6 polonezi, dar afara de ei numai citeva premii alandala. Chiar si Rusia e prezenta printre altii cu….Solohov, de Bulgakov nu s-o fi auzit la Stockholm.

Iar apoi cum sa-mi explic ca in vreme ce T.S.Eliot figureaza pe lista incoronatilor, Joyce si Virginia Woolf lipsesc (in schimb e acolo …..Galsworthy). Iar la americani alaturi de Faulkner si Hemingway o vad pe …Pearl Buck (dar nici macar unul singur din marea pleiada a poetilor americani dintre cele doua razboaie). In 1977 Vicente Aleixandre in loc de Jorge Guillen, cum ar fi fost mai normal, dupa cum Harold Pinter in loc de Tom Stoppard (2005) e o adevarata gugumanie! Nadine Gordimer (1991) cred ca e deja uitata.

Se mai aud azi vreodata numele onorabilului si modestului filozof Rudolf Eucken (1908), al lui Paul Heyse (1910)? Spuneti-mi iute citeva cuvinte despre dramaturgul spaniol Benavente (1922)!! Reusiti? Asta in vreme ce un Joyce, un Claudel nu s-au bucurat de imbratisarile suedeze. Dece un admirabil istoric precum Mommsen, care insa n-are nimic de-a face cu literatura, dece un om politic precum Winston Churchill (1954), admirabil, nici vorba, dar corifeu literar? Sincer sa fiu nu vad nici dece numele filozofului Bertrand Russell ar figura pe aceasta lista.

Sa mai lungim catalogul acestor gafe? Ar fi usor, dar cea mai groasa e instalata chiar la inceputul listei. Primul premiu Nobel pentru literatura (1901) a fost acordat francezului Sully Prudhomme, obiect general al deriziunii in zilele sale si chiar in zilele noastre, exemplu favorit al mediocritatii pompos-sentimentale.

Din doua motive nu vreau sa fiu prea sever cu aceste judecati umane supuse inevitabil imperfectiunii. Intii ca e mult mai usor sa faci judecati retrospective decit judecati la fata locului, „pe cald”. Iar apoi pentru ca sunt convins ca oricare lista (inclusiv una alcatuita de mine) ar putea fi acuzata de erori similare, de prejudecati geografice sau ideologice, sau mai ales de preferinte literare idiosincratice. Imi mentin totusi parerea ca judecatorii de la Stockholm sunt niste simpli diletanti. (Adaug aici un zvon, malitios poate: nici in medicina sau in alte stiinte nu se dau premii decit dupa 10 minute de sueta amicala. Asa sa fie?) .

Dar sa revin la primele mele paragrafe. Proslavirea nediscriminata a premiului Nobel dintre toate consacrarile posibile e o atitudine usor infantila. Evident, telul e dezirabil, o victorie e vrednica de lauda. Ea inseamna insa ceva numai si numai in contextul unor realizari mai ample, bine acceptate atit de publicul larg cit si de specialisti, confirmate mai ales de posteritate.

Disputele pe marginea unei eventualitati romanesti, propunerile timide ramin sterile, un mod de a vinde pielea ursului din padure. O afirmare internationala a literaturii romane este un scop frumos. Dar ea se infaptuieste nu prin „lovituri magice” si „pietre filozofale”, ci empiric, treptat, prin activitati multiple, rabdatoare, prin integrari si comparatii, printr-o graduala acumulare. Daca aceasta acumulare va cuprinde si un premiu Nobel ramine de vazut. Ar fi bine, dar nu e indispensabil.

Un comentariu

  1. S-ar cuveni făcute două corecturi: la Gabriel Marcia Marquez & Alice Monroe.

    Și filosoful Henri Bergson a luat Nobelul pentru literatură. A fost un om de treabă, dar ca și Russell nu s-a ilustrat prin nimic în poezie, proza, teatru etc.

    Dacă Ionesco ar fi luat Nobelul, l-ar fi adus îndeosebi Franței și aproape deloc României. Ionesco chiar merita să ia acest premiu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *