Potlatch şi spectrele capitalismului

Ceea ce m-a atras la Cosmopolis al lui Don DeLillo este felul în care extremele se ating. Cât de departe este de etica prostestantă sau de aceea a puritanilor care au colonizat America felul în care personajul principal înţelege capitalul. Imaterial, banul străluceşte în combinaţii fractalice notorii în lumea vegetală sau cea a cristalelor, în structuri atomice, în tot felul de desene mandalice, pe care mintea acestui hipercapitalist hipsteric le frecventează cu o viteză supereonică. Banul a devenit imaterial în secolul 21, iar bursa un fel de joc enigmatic, un joc care combină hazardul cu calculul probabilităţilor la scară planetară. Eric, acest magnat prea tânăr pentru averea pe care o posedă, speculează pe baza creşterii/descreşterii yenului.

Sumele puse în joc sunt imense, însă tânărul îşi concentrează atenţia pe un fleac, dorinţa de a se tunde la o frizerie de periferie, periferia din care provine cum aflăm mai târziu, la frizerul care îl tundea în copilărie. Pentru acest capriciu, această infinitezimală, maşina sa va trebui să străbată tot New York-ul, acest Cosmopolis, în condiţiile unor mişcări de stradă, ale deplasării convoiului prezidenţial ceea ce bulversează întreg traficul şi al unei ameninţări personale cu moartea la adresa lui.

Acest mers la frizer se anunţă ca o provocare a cărei miză creşte tot mai mult în paralel cu aceea pe care o reprezintă specularea yuanului peste posibilităţile pe care piaţa le oferă. Ca şi cum Eric ar oferta un miracol în schimbul unei tunsori de cartier. Toate extravaganţele invocă deopotrivă un nabab snob şi prost crescut, sau un dandy care-şi afişează paradoxurile. Ele stau sub semnul unei disoluţii accelerate a ceea ce constituie eşafodajul unei uriaşe averi şi a unei reţele în care ea intră automat. Niciodată caracterul spectral al capitalului nu a ieşit mai bine la iveală şi cumva felul de aproceda îl apropie pe Eric de mentalitatea unui gambler care joacă la cacealma. Iar aici se află şi cealaltă extremă, celălalt mod de a concepe capitalul.
coperta-cosmopolis
Societatea industrială ne-a învăţat că un ban valorează cu atât mai mult cu cât este făcut să circule, adică este reinvestit. În jurul său se nasc căile ferate, oraşele, vasele cu aburi, şi maşinile de luptă etc. Banul e făcut să circule, imprimă viteză unei societăţi. Mişcarea aceasta prinde o atât de mare viteză încât banul aproape că dispare pe orbită, devine mai abstract ca niciodată. Eric intuieşte acest vertij atunci când plusează, când imprimă prin speculaţia sa o viteză uriaşă. Totul este în joc într-un fel de febră a distrugerii, sau mai bine zis a autodistrugerii. Acest fapt mi-a amintit de fenomenul pe care Georges Bataille în studiul său, Partea blestemată, îl numea potlatch. Potlatch-ul este un spectacol grandios al irosirii resurselor practicat de indienii din nord-estul Americii. Şefii de trib îşi revendică puterea economică prin cantitatea de bunuri capabili să o distrugă. Într-un fel, Eric îşi revendică puterea prin capitalul pe care e dispus să-l distrugă mergând până la capăt în direcţia unei speculaţii absurde. Bunurile distruse sunt spectrale, aşa cum bunurile distruse de către şefii de trib intră într-un regim orgiastic al deprivării de orice utilitate. Acumularea de capital tipică pionierilor care au construit America este întoarsă pe dos într-o hemoragie grandioasă.

Pe măsură ce înaintează către frizeria care a devenit punctul zero al lumii sale, centrul, Eric renunţă pe rând la tot ceea ce-i asigură predictibilitate şi securitate. E un fel de a provoca hazardul, întâlnirea cu ceea ce-l va ucide. Nu ştiu în ce măsură personajul lui Don DeLillo are un corespondent în realitate, însă asta mi se pare un fapt secundar. Cu el romancierul ilustrează o ipoteză, închipuie o metanoia, un joc de putere nou în care cel care distruge totul, autodistrugându-se are şansa unui bărbierit de neuitat, în atmosfera nostalgică a unei îndepărtate copilării de la care a pornit totul. Îmi place această dimensiune spectrală a Americii în care spiritul său puritan e sublimat până la această formă de demonism capitalist care-i transformă pe magnaţi în îngeri sinucigaşi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *