Despre Milan Kundera nu am scris niciodată nimic. Nu este deloc surprinzător. Despre cărțile iubite alegem de multe ori să nu scriem, dintr-un soi de superstiție a îndrăgostitului care știe, în forul lui lăuntric, că este posibil să se înșele. Romanul „Identitate” e posibil să-l mai fi citit cândva. Memoria mea e deficitară. Deocamdată, după câteva pagini, nu pot să-mi dau seama dacă îmi sună cunoscut. Tot ce scrie Kundera îmi sună cunoscut. Chiar și la o primă lectură am acel sentiment inconfundabil de déjà-lu. Nu în sensul monotoniei ori al redundanței. Kundera e unul din scriitorii pe care prefer să-i citesc integral, pentru că ei aleg să se risipească ordonat în operă. Necitind o parte, ai impresia că îți scapă ceva, poate esențial.
Ca de obicei, doar două personaje care contează. Ceilalți sunt figuranți. Perspectivele se succed și se completează. Cuplul celor care încă sunt legați de vraja iubirii. Generici, aproape fără biografie și fără corp (un corp intuit mai mult, alcătuit din impresii fugare și din proiecții inevitabil subiective ale îndrăgostitului). Imagini volatile, mozaicate, recompuse. Chantal nu mai este atât de tânără încât să întoarcă privirile bărbaților. Nu este însă nici la vârsta la care să pună în cui armele seducției. Indiferența bărbaților-tați o incită încă. Singura consolare este iubirea lui Jean-Marc. La început, iubirea e certitudine, e privire caldă și învăluitoare, e familiaritate.
Talentul lui Kundera rezidă tocmai în răsturnarea acestei perspective familiare, privirea-adăpost, care consolează și leagănă. Un eveniment banal poate să producă declicul, câteodată ireversibil, ca în „Autostopista”. Cealaltă față a familiarității este stranietatea, dorită sau abhorată. Stimul al simțurilor adormite, stranietatea poate să revigoreze relația între doi vechi îndrăgostiți, la fel cum poate să o și distrugă.
Chantal e femeia cu un trecut de care nu s-a vindecat. Iubirea nouă e paliativ pentru moartea copilului. Angoasa de pierdere domină și prezentul senin. Doi îndrăgostiți care se au și care, în același timp, se caută frenetic unul pe altul, obsedați de posibilitatea (promisiunea) alterării imaginii celuilalt și a sfârșitului:
„Chantal își imaginează că l-ar pierde astfel, într-o zi, pe Jean Marc. Fără să știe nimic despre el, imaginându-și orice. Fără măcar să-și poată pune capăt zilelor, căci sinuciderea ar fi o trădare, un refuz de a aștepta, pierderea răbdării. Condamnată să trăiască, până la capătul vieții, într-o oroare neîntreruptă.”
„Jean-Marc a avut un vis: se teme pentru Chantal, o caută, aleargă pe străzi și în sfârșit, din spate, o vede mergând, îndepărtându-se. Aleargă după ea strigând-o pe nume. Mai are câțiva pași, când ea întoarce capul, iar Jean-Marc, îngrozit, are în față un alt chip, un chip străin și respingător. Nu e totuși altcineva, este Chantal, Chantal a lui, nu are nicio îndoială, dar e Chantal cu chipul unei necunoscute și lucrul acesta e oribil, insuportabil.”
Kundera prinde pentru că ilustrează una dintre cele mai insidioase temeri ale persoanei îndrăgostite: posibilitatea de a se înșela, anticiparea angoasată a momentului fatidic în care constați incompatibilitatea imaginii pe care ti-ai confecționat-o despre obiectul iubirii cu altă imagine esențială, care ți-a fost revelată poate doar din întâmplare. Drama este în imposibilitatea suprapunerii celor două imagini, care aduce cu sine începutul îndoielii. Începutul sfârșitului. Kundera pune în scenă, de fiecare dată, procesul înstrăinării progresive a îndrăgostiților, destrămarea hipnozei iubirii, topirea identității nesigure în alteritate și anonimat.
Nu în ultimă instanță, „Identitate” e o carte despre paranoia îndrăgostiților. Declarația de iubire nu este niciodată una definitivă și irevocabilă. Promisiunile trebuie reînnoite. Pentru că iubirea nu poate să dureze, cei prinși în menghina relației adulmecă pericolul și-l valorifică sub forma unei strategii de combatere a rutinei. Nu toate familiile fericite seamănă una cu alta. Cuplul Chantal/Jean-Marc e fericit în felul lui. Fericirea și nefericirea sunt, la Kundera, la fel de inconsistente ca iluzia însăși.
Jocul seducției face victime. Dintr-un impuls altruist, Jean-Marc alege să-și flateze iubita sub camuflajul anonimatului. Inițial, jocul este unul nevinovat. Premisa este a bunelor intenții. Treptat, demersul își pierde caracterul ludic. Jocul se convertește în acțiune deliberată, gravă. Scrisoarea-compliment o incită pe femeia transformată sub privirile incandescente și indecente ale unui necunoscut. Senzualitatea și concupiscența iau locul certitudinilor călduțe. Jocul este unul serios și ireversibil. Marota infidelității (neconsumată, poate doar în imaginar) se instalează confortabil în intimitatea acestui cuplu generic. De acum, sfârșitul este previzibil. Iubirea este o nesustenabilă iluzie, o fata morgana în care fiecare își proiectează propriile angoase și dorințe secrete.
