S-a încheiat, în urmă cu câteva zile, cea de-a 5-a ediție a Festivalului de Artă Cinematografică și Culinară, cunoscut mai scurt ca Divan și derulat la Portul Cultural Cetate, pe malul Dunării. În fiecare an, Divan-ul propune o temă cu specific balcanic, tratată, de fiecare dată, cu umor, imaginație, entuziasm. Ceea ce nu se vede (și, de fapt, nici nu trebuie să se vadă), sunt munca și efortul ce stă în spatele a câteva zile de festival. Și aici, organizatorii merită o reverență pentru încăpățânarea de a continua și dezvolta acest eveniment anual.
Nu este intenția acestei scurte note de a defini ce înseamnă ”balcanic”. Nici de a comenta, din punct de vedere artistic, filmele care au fost proiectate – au fact-o criticii de film si jurnaliștii, și au făcut-o foarte bine. Sunt doar cateva gânduri despre ce înseamnă să creezi niște legaturi cu comunitatea locală.
Tema Divan-ului din acest an s-a intitulat ”Eroi și anti-eroi din Balcani” – și am avut parte și de unii, și de alții, in filme mai vechi sau mai noi. Au venit din Bulgaria și din Turcia, din Serbia și din Croația, din Macedonia și din România. Cu unii ne-am întâlnit in premieră, pe alții i-am revăzut cu plăcere și nostalgie. Căci aceasta este filosofia care stă în spatele festivalului – de a aduna filme din diferite epoci. Am ridicat o sprînceană iniâial cand am văzut în program filme de mai bine de 30 de ani. Spre rușinea mea, a trebuit să cobor sprânceana – pentru ca a fost suficient să mă uit câteva momente la fețele copiilor din satul de lângă Portul Cultural Cetate pentru a-mi da seama că mă înșelasem – ochii mari, gura deschisă, mirare, participarea alături de eroi se puteau citi imediat. Harap Alb din copilăria mea nu a îmbătrânit nici o secundă, se luptă la fel pentru salata fermecată sau schimbă replici tăioase cu Spânul ca și atunci când a fost prins pe peliculă de Gopo. Haplea este la fel de filosof ca in poveștile ilustrate ale lui Moș Nae, pe care mi le citea bunicul seara, la culcare, și pe care le coloram, pe furiș, în dimineața următoare (știu ce zic, am încă dovada, cartea se află la loc de cinste în biblioteca mea, printre alte volume, să zicem mai ”serioase”). Sunt filme care stau în picioare și bucură în continuare, chiar dacă sunt descifrate în chei diferite – eu le-am revăzut cu nostalgie, copiii, așezați cuminți în Gara Fluvială, transformată în sală de cinema, le-au văzut in premieră și s-au bucurat, așa cum am făcut-o și noi, la vârsta lor. De altfel, cred ca pentru unii dintre ei premiera era și faptul că vedeau un film pe alt ecran decât cel al televizorului. Când trăiau experiența unei săli de cinema adevărate.
Și spun asta pentru că m-am uitat cu atenție la satul Cetate, prin care am trecut pentru a ajunge la locul transformat în ceea ce numim, de câțiva ani ”Portul Cultural Cetate”. E un loc cu case mici, curate, cu grădini la fel, cu un magazin sătesc, o mica poștă și un monument la răscruce și cam atât. L-am întrebat pe poetul Dinu Adam, unul dintre vinovații, alături de Masha și Mircea Dinescu, de această întâmplare, cum de au ajuns taman aici, practic în pustie, din toate locurile din țara asta. Povestea e lungă și a mai fost spusă. Dar probabil că așa a fost să fie, acolo le-au îndrumat pașii îngerii, care au rămas cu ei, pe peluza din fața conacului. Care conac, după ce fusese cămin pentru unul dintre cele mai prospere porturi de pe Dunăre, de unde plecau grînele spre Europa Centrală, devenise, în anii comunismului și imediat după, o ruină. Numai lipsa de minte a hoților a făcut să mai rămână ceva din lemnăria originală a clădirii, pentru că, după ce furaseră scara, nu au mai putut ajunge să fure și ce rămăsese la etaj. Acum e un loc care și-a recăpătat strălucirea, o strălucire dulce și discretă, ca apusul de soare care a precedat proiecția filmului ”O vară de neuitat”. E locul în care vine lumea, de departe, să vadă filme, să se bucure de gazde primitoare și de liniște, și, nu în ultimul rând, de bucate bune și preparate cu migală.
N-am știut dacă să ma amuz sau să mă întristez de faptul ca vecinii noștri de palier, bulgari, ajunseseră de la Sofia în 3 ore, iar noi, de la București, în 5, pe o distanță similară, dar pe niște drumuri care ne-au făcut să ne simțim ca în mașina preistorică a lui Fred și Barney, de am început să cântam, printre hohote de râs și huzdricăilei, Iabadabaduuuu!!! Și să zicem, cu năduf, frumos, frumos, dar infrastructura ne omoară!
Lăsând gluma laoparte, este păcat ca lucrurile stau așa, în condițiile în care s-ar putea mult mai mult. E păcat să ajungi atât de greu într-un loc care merită cunoscut și experimentat. Același năduf ne-a apucat și pe mica plajă din apropiere, unde fugeam în pauzele dintre proiecțiile de film și ateliere Ideo Ideis, și unde, în loc de liniștea pătrunzătoare, de se putea auzi ce vorbeau bulgarii de peste mal, nervii și urechile ne-au fost greu puse la încercare de bubuitul unui soi de manele, cu texte atât de tembele încât până și ”Maimuța carpatină” a lui Radu Paraschivescu și-ar fi băgat capul în nisip.
Asta e, până la urmă, în mic, societatea în care trăim – pe de o parte copiii și nu numai (am văzut acolo oameni de toate vârstele) îngrămădindu-se la film, bucurându-se ca văd, în carne și oase, artiști cunoscuți, și pe de alta plaja pustie, amenajată ”cool”, cu umbrele ca la Neptun, condimentată cu muzică sub-urbană și ascultată la mulți decibeli. Păcat!
Revenind însă la Divan și la lucrurile bune – e bine că acest festival are loc, e bine că zeci de oameni dintr-un sat uitat de pe Dunăre au locuri de muncă (și muncesc bine, în cele câteva zile petrecute acolo, nu i-am auzit o dată plângându-se, deși alergau, la propriu, de dimineața, până târziu în noapte). E bine că vine lume de la București, Cluj sau Craiova, Sofia, Atena sau Istanbul, Belgrad sau Zagreb, Londra sau Beijing să vizioneze filme de calitate, indiferent dacă este vorba de filme artistice sau documentare (iar oferta a fost generoasă, la ambele categorii). E bine că profesioniștii (actori, regizori, scenariști, jurnaliști, critici de film, istorici de artă, muzicieni) se întâlnesc și se cunosc între ei (și au trecut pe la Cetate, în cele 5 zile de festival, peste 100 de invitați din România și din străinătate). Și, din punctul meu de vedere, e și mai bine că acestei comunități locale i s-a dat o șansă, pe care nu a refuzat-o, dimpotrivă, a luat provocarea în plin și i-a făcut față cu brio. Și da, și eu m-am emoționat când, ieșind din camera, am dat nas în nas cu Marie-France Ionesco și Lucian Pintilie! Aștia da eroi!
