Rasputin, prietenul şi/sau duşmanul (1)

La începutul albumului Corto Maltese. Mémoires, autorii, Hugo Pratt şi Michel Pierre, oferă un „catalogue raisonné” ce cuprinde cele o sută douăzeci de personaje care alcătuiesc universul matelotului maltez.

Între alte ciudăţenii, sunt înregistraţi ca personaje Sfântul Graal, cavalerul medieval Klingsor, pescăruşul care i-a creat marinarului o serie de probleme dramatice în Hondurasul britanic, corbul Puck, craniul de jad Tezcatlipoca, Satan, ba chiar şi Thanatos. În sensul deplin al cuvântului, aşa cum îl defineşte literatura clasică, prietenia înseamnă, de la Cicero la Montaigne, fidelitate, bunătate, toleranţă, dulceaţă a caracterului în raport cu celălalt, încredere. Pentru Cicero, prietenia poate exista doar între „oamenii de bine”, ea fiind „acordul în privinţa tuturor lucrurilor umane, însoţite de bunăvoinţă şi afecţiune” (Cicéron1, 1928: v-19).

Montaigne subliniază caracterul activ al prieteniei, dinamismul, capacitatea de sincronizare pentru atingerea aceluiaşi scop — „la convenance des volontez” (Montaigne2, 2007: 192). Această definiţie consună cu felul în care personajele lui Hugo Pratt, provenind din medii şi ţări diferite, reuşesc să ducă la bun sfârşit proiectele la care s-au angajat. Întradevăr, ce-i poate uni pe Corto Maltese, supravieţuitorul unei lumi în care inteligenţa, eleganţa, fair-play-ul încă mai contau, şi bruta asasină, hoţul imoral şi trădătorul înnăscut, Rasputin? Dar între elevul învăţatului, iniţiatului Ezra Toledano şi un produs al civilizaţiei naturale, analfabet şi trăind după codul primitivismului, precum Tarao? Ce-l poate lega pe Corto Maltese de piratul nemilos, al cărui chip nu l-a văzut nimeni niciodată, Călugărul, încât să fie protejat de acesta cu o străşnicie care îl bagă în sperieţi până şi pe Rasputin? Cum se explică prietenia durabilă între el şi beţivul profesor Steiner? Dar cea cu Levi Colomba — şi cu atâţia alţi membri ai cercurilor mai apropiate sau mai îndepărtate ale arhipelagului imaginar asupra căruia domneşte asemeni unui păianjen peste o complicată reţea de întâmplări şi sentimente?

Nu avem o explicaţie sigură. Nevoia de prietenie e o însuşire profund umană. Niciunul din personajele invocate nu reprezintă un dublet absolut, un alterego, aşa cum Ahile şi Patrocle sunt o efigie a acestui sentiment. Modelele clasice propuneau tovărăşii indisolubile. Ei bine, amiciţiile lui Corto Maltese sunt mai degrabă solubile, conflictuale. Sunt, într-un fel, apropieri malgré-soi, create nu de o predispoziţie naturală, ci de necesitate. Poate asta le face atât de impredictibile, atât de încărcate de tensiune, atât de fragile şi, paradoxal, atât de rezistente.

Despre Rasputin aflăm că e cu doi ani mai mare decât Corto Maltese, că s-ar fi născut în 1885, într-un lagăr de deportare siberian. Nu şi-a cunoscut tatăl, iar mama i-a murit la naştere. A fost crescut de o femeie pe care o „diviniza”. E singura persoană faţă de care, se poate afirma, acest monstru moral a resimţit o formă de duioşie. Cronologic, el i se înfăţişează cititorului înaintea lui Corto. Balada mării sărate demarează pe vasul condus de Rasputin, unde-l găsim în cea mai improbabilă postură: citind o carte. Prima imagine îl surprinde din spate, cufundat confortabil într-un fotoliu de ratan. Îi vedem doar claia de păr negru şi e nevoie să dăm pagina pentru a-l descoperi în întreaga lui hidoşenie fizică. Bărbos, cu o privire pătrunzătoare, de răpitor, e violent nu doar în limbaj, ci şi în gesturi. Matelotul care îndrăzneşte să-i tulbure lectura e reprimat cu o furie disproporţionată. Oricât ar fi fost de pasionantă lectura (şi cu siguranţă era: Rasputin citea cartea clasică a lui Louis Antoine de Bougainville, Voyage autour du Monde par la frégate La Boudeuse et la flûte l’Etoile, publicat în 1771), niciun om normal nu ar reacţiona cu o asemenea brutalitate.
Nu e singurul gest deplasat al lui Rasputin. Când marinarii aduc pe puntea catamaranului doi adolescenţi salvaţi de la naufragiu, aproape morţi de sete şi doborâţi de dogoarea soarelui, căpitanul ambarcaţiunii înţelege să-i întâmpine cu pistolul în mână. Ceva mai târziu, dându-şi seama că ar putea primi o recompensă gigantică, nu găseşte nimic reprobabil în încercarea de a o viola pe fată. Din nefericire pentru el, nu ştie câtă energie şi capacitate de rezistenţă zac în tânăra în aparenţă fragilă. Perfidiei lui Rasputin, care pătrunde hoţeşte în cabina fetei, Pandora Groovesnore, aceasta îi răspunde cu o neaşteptată vigoare, spărgându-i în cap o sticlă. Fireşte că siberianul nu rămâne dator: o pălmuieşte cu barbarie, punând în gest întreaga forţă a unei gorile întărâtate.

Adevărata măsură a caracterului şi-o dă, însă, în confruntarea cu Corto Maltese. Antagonismul lor era total exprimat încă din albumul La jeunesse. În acea naraţiune de început caracterul personajelor nu era însă pe deplin conturat. În Balada mării sărate se înfruntau doi bărbaţi deja maturi, trecuţi prin situaţii-limită. Şi totuşi, la prima vedere, ei nu sunt foarte diferiţi nici în felul cum arată, nici cum vorbesc. Bărboşi, duri în exprimare, cu un aer de primitivitate crispată întipărit pe chipuri, sunt dominaţi de o ireductibilă aversiune reciprocă. Unul din ajutoarele lui Rasputin, Cranio, propune soluţia: „Ar fi o bună ocazie de a ne debarasa de el…” La rându-i, marinarul înlănţuit pe pluta unde fusese legat de echipajul care se răsculase împotriva lui îl califică pe Rasputin drept un „bufon blestemat”. Deşi e limpede că se antipatizează profund, cei doi găsesc cu uşurinţă un modus vivendi — fie el şi unul exprimat în regimul negativităţii: „Tocmai mă gândeam că, de fapt, nu-mi eşti prea simpatic!” În replică, Corto Maltese îl ameninţă invocându-l pe Călugăr, singurul personaj care-i impune lui Rasputin respect. Un respect amestecat şi cu o teamă iraţională. Dialogul dintre ei se desfăşoară în limbajul simplu şi direct al oamenilor de acţiune. Ei ştiu că au nevoie unul de altul nu din prietenie, ci pentru a-şi atinge scopurile. În cazul de faţă, să obţină aur făcând contrabandă, vânzând cărbune, fără discriminare, tuturor beligeranţilor din Pacific, fie că era vorba de germani ori de Aliaţi. Aşa cum îl descoperim în schimbul de cuvinte cu salvatorul său, Corto Maltese ni se înfăţişează drept un pirat cinic, lacom, lipsit de principii şi pregătit să elimine pe oricine s-ar pune de-a curmezişul planurilor sale: „Nu uita”, îi spune el lui Rasputin, „că vom avea suficient aur ca să trăim ca nababii tot restul vieţii, chiar dacă ar trebui să-l împărţim la zece, şi nu la trei. În plus, noi avem şi creiere, nu?”

Prima notă discordantă în acest portret apare în conversaţia cu Pandora. Când aceasta îl indică pe Rasputin ca fiind prietenul lui Corto Maltese, marinarul simte nevoia să se distanţeze cu fermitate: „Prieten? ăsta e un cuvânt mare, ce părere ai, Ras?” Apoi adaugă: „Căpitanul şi cu mine nu suntem chiar prieteni. Dar avem anumite lucruri în comun.” Atenţia la precizia cuvintelor, jocul fin al distanţării sugerează că, dincolo de aparenţe, ne aflăm în preajma unor personaje mult mai complexe. Ne reamintim că cea dintâi imagine a lui Rasputin a fost aceea a unui om cu o carte în mâini. Cum se împacă cele două identităţi? Probabil că nu se împacă. Sau poate ne aflăm în faţa unui mister din categoria celor care ne obligă să ne întrebăm cum de vagabondul, hoţul şi, probabil, ucigaşul François Villon a scris o poezie nemuritoare, ori cum de neruşinatul, cinicul Arthur Rimbaud (despre care se spune că a făcut comerţ de arme şi sclavi) ne-a lăsat o creaţie de-o înmărmuritoare frumuseţe.

1. Cicéron, 1928. L’amitié. Texte établi et traduit par L. Laurand, Paris: Société d’édition «Les Belles Lettres».
2. Montaigne, 2007. Les Essais. Édition établie par Jean Balsamo, Michel Magnien et Catherine Magnien-Simonin, Paris: Gallimard. Bibliothèque de la Pléiade.

preluat de pe Romania Literara

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *