Insomnia necesară

Ritul înhumării marchează în culturile tradiționale momentul trecerii în lumea de dincolo, întoarcerea trupului în glia primordială pentru odihna necesară liniștii sufletului. Prin contrast, deshumarea, smulgerea din pântecul matern, devine act blasfemiator, de revenire forțată în spațiul profan. Dezgroparea cadavrului și batjocorirea lui a însoțit de-a lungul istoriei  cele mai radicale cazuri de damnatio memoriae, un exemplu elocvent fiind cel al lui Cromwell în Anglia Restaurației. Impactul emoțional al unui asemenea act revanșard asupra memoriei colective e pe măsura unei execuții publice.

Când subiectul deshumării e dictatorul nepedepsit, actul capătă din perspectiva victimelor, o dimensiune cathartică: somnul greu al călăului e tulburat de insomnia justițiară a victimei. Pe acest scenariu maniheist s-a construit intriga filmului georgian Monanieba (Căința, 1984, Regia Tengiz Abuladze), parabolă a terorii totalitare generice, fără culoare ideologică. Lumea din film, în aparență atemporală și anistorică, amintește de cea sovietică a anilor 30, perioadă sumbră în care teroarea își pierduse direcția devenind fenomen automat și absurd de manifestare a puterii. Arhitectul terorii e Varlam Aravidze, personaj terifiant, construit din cele mai eficiente trăsături ale modelelor sale: histrionismul lui Musollini, fanatismul lui Hitler, cruzimea omniscientă a lui Stalin. Asemeni ultimilor doi, ”stimatul Varlam”  își extrage paranoia criminală din complexul cetății asediate:  în numele  și pentru binele  unor mase anonime trebuie stârpită amenințarea dușmanului omniprezent. Invocând o maximă a lui Confucius după care e greu să găsești o pisică neagră într-o cameră întunecată atunci când nu se află acolo, Varlam Aravidze dă definiția  perfectă  a terorii (brevetată în realitate de Stalin): noi găsim întotdeauna pisica, chiar când nu se află în cameră. Pentru a fi vinovat ajunge deci  doar să exiști, pentru drumul spre camera întunecată (camera 101 la Orwell în 1984) se găsesc întotdeauna călăuze.  Aici se distinge, cu claritate, diferența dintre teroarea nazistă și cea comunistă. Pentru naziști, pisica neagră e acolo, așteptând să fie prinsă. Evreii erau de secole în anticamera terorii: izolați, stigmatizați, uciși deseori, și–au însușit statutul de damnați ai istoriei, oferindu-se resemnați hecatombei naziste. Victimele nazismului sunt  identificate și segregate, teroarea nazistă e reactivă, deci finită. Altfel stau lucrurile în lumea lui ”Koba” Djugașvili (Stalin) și a acoliților săi: dușmanul e etern, e proteic și veghează. Tocmai de aceea teroare e infinită,  morișca ucigașă nu se oprește niciodată, vinovăția victimei nu trebuie justificată ci asumată. Viața individuală devine unitate aritmetică, hazard statistic, precum în filmul menționat în care sunt strânși din întreaga țară și închiși toți cei care poartă un nume ales în mod întâmplător.

Apărut în 1984, într-un moment în care în spațiul ex-sovietic începea dezghețul ideologic ce a precedat dezmembrarea Imperiului roșu, filmul conaționalului lui Stalin arată o dată în plus cât de necesară este terapia prin insomnie a memoriei mai ales astăzi, când fantasmatice țarate și califate ale minții prind contur pe fundalul uitării colective.