„Bucureştii de altădată” sunt una dintre acele cărţi rare supravieţuind asemeni unui tablou patinat de vreme într-o expoziţie parcursă de generaţii întregi. În pofida anilor, în pofida naivităţilor de stil, un spirit al operei ajunge până la noi şi, o dată cu el,ne este transmis ceva din suflul unei lumi care a fost.
Textul lui Bacalbaşa este semnificativ în măsura în care uneşte, de o manieră organică şi senină, marea şi mica istorie. Cei ce îi deschid cartea întâlnesc o panoramă forfotitoare, un spectacol de culori şi de cuvinte ce dă măsura unei societăţi pe cale de a se naşte şi maturiza. Depoziţia lui Bacalbaşa este echivalentul românesc clasic al unui documentar modern de “Discovery” ori “ History Channel”. Se adună, unele lângă altele, instantaneele de viaţă cotidiană şi alegerile, dramele şi comediile, speranţele şi butaforia unui întreg univers. Este o memorie arheologică fabuloasă pe care Bacalbaşa o pune în mişcare, animată de dragostea pe care o resimte în faţa acestui oraş dominat de o ambiţie creatoare contagioasă. Bacalbaşa, personajul din debutul cărţii sale, are un aer caragialian. Este un tânăr sedus de liberalismul radical, un inamic implacabil al “ albilor”, un produs exemplar al unui mediu din care se iveşte şi formidabilul Conu Leonida. Bacalbaşa este parte din această serie ilustră ce oferă presei noastre un moment auroral. În România Vechiul Regat, libertatea de exprimare este practic nelimitată, iar opinia publică de Mitici este organul ce sanţionează Guverne şi majorităţi din Camere.
Din tot decorul instituţional şi urban pe care îl închide între paginile ei cronica lui Bacalbaşa nu a mai rămas decât un set de umbre şi de clădiri izolate. Desfigurat de vulgaritate şi de consumism tâmp, Centrul Vechi este icoana acestei lumi trecute. Dinspre Calea Victoriei vine muzica discretă a acestui belle epoque pe care Bacalbaşa îl documentează, atent şi nuanţat. Batăuşii teribili au trecut. În locul lor au venit comunismul iar mai apoi tranziţia. Geografia senină a plimbărilor în Cişmigiu este dusă şi ea. Bordurile invadează şi încadrează spaţiul urban. Liniile de metal şi de sticlă urcă până la cer, ca o ţesătură infernală. Vocea lui Bacalbaşa este, în acest Bucureşti dominat de frământarea grotescă, o voce a nostalgiei. Dacă o ascultăm, casele învie, iar curţile lor se umplu de zarva veselă a dimineţilor primăvăratice.
