Cantacuzino

Cu exceptia oamenilor cu adevarat virstnici, cam toti cei ce sunt azi in viata si au facut scoala in Romania, au invatat inca de mici copii ca paturile aristocratice ale societatii romane au fost de-a lungul istoriei o cumplita plaga. Exploatarea, violenta, luxul nesabuit, viciile urite, frivolitatea, nepasarea fata de patrie si de semeni, egoismul – iata trasaturile principale ale acestor clase, ni se spunea. Nu incape indoiala, zic eu acum, dupa matura cugetare proprie, iar nu repetind proclamatiile pline de prejudecati, ca o buna parte dintre aceste acuzatii erau si ramin adevarate. Unele dintre ele pentru toti, toate pentru multi dintre cei in cauza. In privinta aceasta nu cred ca putem gasi dezacord rational. Ramine insa in picioare o curiozitate. Cum se face ca cei astfel instruiti si convinsi (de altii sau de ei insisi) par sa pastreze un soi de modesta (ascunsa?) stima pentru impricinati? Cum se face ca nume ca Sturza si Ghica, Sutu si Mavrocordat sunt rostite cu oarecare sfiala, ba chiar aproape cu un soi de iubire (sau macar respect) de mai toata lumea?

Chiar daca n-as fi avut in privinta aceasta nicio parere pina acum, cred ca as fi ajuns sa formulez un raspuns dupa lectura cartii lui I. M. Cantacuzino „O mie de ani in Balcani”, aparuta cu vreo citiva ani in urma in Franta, iar apoi tradusa, tot acum citiva ani, la editura Albatros din Bucuresti.

Autorul, plecat din Romania la virsta foarte frageda de 14 ani, si-a construit o cariera de-a dreptul exceptionala in Franta, in diplomatie, in lumea universitara, cu decoratii de inalta onoare si cu functii la mari companii industrial-comerciale. Cartea, voluminoasa, incearca sa lege istoria familiei Cantacuzino in imperiul bizantin (pina la naruirea acestuia) cu istoria mai tirzie, dupa 1500, in Principatele dunarene si de-acolo in ramificari multiple (mai ales in ultimul secol) in mai toate tarile europene, ba pina si in America.

Eruditii stiu legatura aceasta intre dregatorii (chiar bazileii) Bizantului medieval si capeteniile dunarene e cam subreda, cam indoielnica. I.M. Cantacuzino (departe de a fi singurul) argumenteaza cit poate mai elocvent in favoarea continuitatii, dar ii pomeneste (macar in notele tomului) si pe citiva care nu sunt convinsi. Ca si in atitea alte cazuri de controversa istorica, am sa-mi declin competenta, observind in schimb altceva. Ca oricine ar fi fost si de oriunde ar fi venit acesti oameni, infaptuirile lor de dupa 1500 nu pot sa nu ne uluiasca. O singura familie da mai multi domnitori (dintre care macar unul, Serban, ramine in istoria culturala la loc de frunte ca „sponsor” al Bibliei romanesti), e legata cit se poate de aproape de figuri istorice majore (Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brancoveanu si inca destui altii), da un prim-ministru modern (pe linga numerosi ministri, oameni de stat si diplomati), citiva invatati in mai fiecare generatie, de la stolnicul Constantin pina la imunologul Ioan, si pina la academicianul Cantea sau la arhitectul G. M.), ofera sfetnici tarilor rusi, aghiotanti regilor bavarezi, rudenii presedintilor americani. Da, sunt numeroase asasinatele, disparitiile violente, vietile scurte si chinuite, suisurile si coborisurile, actele de viclenie si cruzime (destule din ele relatate si de monograf) dar ma gindeam: oare in Italia sau in Franta medievala erau cu mult mai putine astfel de episoade?
Atit despre nobila familia Cantacuzino cu petele ei negre si cu luminile ei.

Este ea oare singura? Sa ne gindim la repezeala. Pe Ion Ghica nu l-a putut scoate nimeni din antologii sau din „canoane”, iar Matyla Ghica s-a facut bine cunoscut peste hotare, in vreme ce Vladimir Ghica a fost un lider religios nu prea departat de profeti si sfinti, iar Alex. I. Ghica a creat scoala romana de analiza functionala. Sandu Rosetti a fost unul din corifeii lingvisticii si stilisticii romanesti vreme de multe decenii. Scarlat Callimachi e intrat in anale revolutionare recente, fratii Golesti in altele, nitel mai indepartate. Emil Racovita e primul mare speolog in Romania, Marta Bibescu e intima cancelariilor si curtilor europene, in vreme ce sotul ei e pionier al performantelor tehnologice, iar alti Bibesti comunica degajat cu virfurile culturii europene ale vremii. Actrita Lucia Sturza, doctorul Bals, entomologul Aristide Caradja – toti devin ilustri in domeniile lor. Lascar Catargiu e unul din parintii fondatori ai monarhiei moderne, iar Barbu Catargiu primul ginditor conservator de limba romana, in vreme ce Henri Catargi e una din gloriile picturii romane.
Lista poate continua pe zeci de pagini, dar hai sa n-o mai continuam. Poate ca numarul si eficienta acestor aristocrati nu egaleaza pe cele ale echivalentilor din Ungaria, Polonia, sau Cehia, dar cu destula tragere de inima, protipendada dunareana a cautat sa-si dovedeasca siesi, precum si altora, ca isi merita totusi locul si rangul de care se bucura, ca avea o utilitate sociala, ca putea sa se afirme si intr-o competitie libera a valorilor.

Ei bine, iata asadar explicatia la curiozitatea de care vorbeam mai sus. Respectul (putin sfios, putin ascuns) fata de aceste elite se baza pe ceva: se baza pe niste autentice infaptuiri si merite. Spre deosebire de alte „elite politice” (ma refer mai cu seama la ultima jumatate de secol), protipendada descinsa din Evul Mediu avea, cu toate defectele ei, realizari de natura sa-i justifice locul privilegiat in societate. Soliditatea mostenirii pe care a lasat-o poporului pe care cindva l-a condus e un fapt incontestabil.

Virgil Nemoianu, Bethesda, MD, august 1998

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *