Secera blândă și ciocanul diafan al amintirilor

Luni, 13 octombrie a avut loc lansarea volumului lui Ion Iliescu, Destinul unui om de stânga. Amintiri (Editura Litera, București, 2014) în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București. Ceea ce este oarecum ironic, dat fiind faptul că minerii invitați de Ion Iliescu să apere “valorile democrației” îi băteau cu spor pe 13-15 iunie tocmai pe studenți asemenea celor care frecventează și astăzi această bibliotecă. Când nu erau selectați pe baza ghinionului de a se afla în clădirea Universității, funcționau o serie de semnalmente generale, un fel de portret-robot al „elementelor dușmănoase”, semnalmente din care făceau parte, în cazul băieților, ochelarii, părul lung, blugii și evident un provocator aer intelectual și în cazul fetelor, blugii, rochia scurtă, eventuale urme de ruj, machiaj și, de asemenea, un subversiv aer de inteligență. Basmaua, gângăveala semianalfabetă, fruntea îngustă, privirea tulbure, salopeta cu pete de ulei sau cocul tovărășesc i-ar fi salvat pe mulți studenți de la o lecție de mânie proletară. Am citit printre decupajele elogioase vehiculate cu ocazia acestui eveniment și o serie de ditirambi la adresa omului politic de stânga și uluitoarei sale cariere revoluționare.

O serie de personalități au acompaniat encomniastic lansarea, dar nu comentez prezența lor aici. Citesc totuși cu stupefacție fragmente de felul următor, caracterizări care se potrivesc unor oameni cu o mare vocație morală și cu un spirit civic ieșit din comun.

“Este istoria unei dezamăgiri personale – cea faţă de eşecul utopiei comuniste, care a sfârşit într-o dictatură întunecată –, dar şi cea a unei salvări prin punerea în serviciul binelui public, al cetăţenilor şi al interesului naţional. Este o carte a unor înfrângeri pe care forţa morală şi intelectuală a omului politic le-a transformat în victorii: împotriva nedreptăţii, împotriva dictaturii, împotriva scepticismului şi a ostilităţilor de tot soiul. Amintirile lui Ion Iliescu nu sunt un auto-elogiu, ci o rememorare senină, menită să ofere cititorilor mărturia unei vieţi puse în serviciul societăţii, al binelui general, al unor idealuri umaniste.”

Într-adevăr, un portret demn de Nelson Mandela. Nici vorbă, chair dacă de nerecunoscut, acesta este potretul tovarășului Ion Iliescu. Fragmentul este decupat dintr-un articol din Jurnalul Național, nesemnat(http://jurnalul.ro/cultura/carte/lansare-de-carte-ion-iliescu-destinul-unui-om-de-stanga-679394.html) Nu știu cum vor fi amintirile dlui Ion Iliescu, însă portretul de umanist arcimboldesc compus din decupaje hiperelogioase mă face visător. Ce vremuri frumoase am pierdut, anii’50 ar fi dat un sens existenței mele! Iată câteva exemple (nota bene, decupajele nu-mi aparțin) de mirobolante caracterizări: „tatăl tuturor politicienilor de stânga”, „cel mai mare umanist de după 1989”, „omul care a salvat și dezvoltat țara”. Se pare că domnul Adrian Năstase, cel mai avizat dintre toți, îl descrie ca pe un “uomo universale”. (http://www.evz.ro/amintirile-din-comunism-ale-lui-ion-iliescu.html), scriu “se pare” pentru că în alt articol (vezi mai sus Jurnalul Național), această sintagmă magnifică îi este atribuită domnului Augustin Buzura.

Ce poate fi mai diafan decât stilistica rafinată a exercițiilor de memorie pe care nu o pot întina cu o serie de destine frânte ale unor tineri în perioada în care Ion Iliescu veghea lumea studențească prin UASR, sub îndrumarea atentă a Partidului și a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Se poate compara profunzimea unor idei revoluționare cu infimul unor ciomăgeli tovărășești oferite cu sârg studenților de către plantatorii ulteriori de panseluțe în Piața Universității? Ca și atunci, ceea ce mă uimește este capacitatea de diafan a vechilor activiști, asocierea bâtei cu horticultura, spre exemplu. Ion Iliescu a fost unul dintre acești activiști, un politruk, unul important, care s-a afirmat în momentul cel mai sinistru al dictaturii comuniste și nu într-o poziție modestă, ci în posturi decizionale, de maximă implicare în modelarea României Comuniste. Ion Iliescu e responsabil și pentru actuala clasă politică care merge în pas de defilare spre pușcării în frunte cu dl.Adrian Năstase și Dan Voiculescu. Ea este un produs 100% iliescian mai ales prin mentalitatea care a construit un regim clientelar, infracțional, mexicanizat, mafiotizat. Unii, cu adevărat răi, spun că Iliescu a confiscat o revoluție care nu era a lui și a permis apoi confecționarea de revoluționari pe bandă rulantă. Alții nu reușesc încă să înțeleagă cum gloanțele care nu evitau mulțimea, știau totuși să ocolească singurul loc bine luminat, balconul în care revoluționarul se supunea unor riscuri majore. Este aici măreția unui destin de care nici glonțul nu se atinge.

Nu știu cât de idilice sunt amintirile tovarășului Ion Iliescu de pe vremea când construia comunismul în timp ce aliații bolșevici distrugeau și spoliau sistematic România, nimicindu-i elitele cu concursul unor tovarăși de nădejde ca Ion Iliescu, dar evenimentele din 13-15 iunie din Piața Universității sunt o marcă a “democrației originale”. Nu știu cum a simțit și a jubilat tovarășul Iliescu când a reușit să lichideze ultimele rămășițe de golănie studențească, și elementele legionare țărănisto-liberale (mama lor de exploatatori!). Dar, doamnelor și domnilor participanți la eveniment magnific, eu despre acest “uomo universale” îmi amintesc altceva. Ca și despre comunism, de altfel.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *