Utopiile muncii de sacrificiu (despre două promisiuni ale trudei „de clasă”: somnul cel de veci şi plata în ceruri)

Muncesc înţelegând că trăim periferic recunoscându-ne în câte o gloată, cu scuza ataşamentului social exersat natural. Nu se cuvine să discutăm antropologia bisericuţelor, un fenomen social cu nervuri de cartier, condimentat cu simpatii şi deconstrucţii la capătul cărora nu probăm nimic altceva decât setea pentru diferenţă. În fond, astea sunt breslele: diferenţe recunoscute, direct sau indirect legitimate. Microbian, patologia gloatelor restrânse a molipsit un întreg spaţiu social, şi cu regret sunt nevoită să mă întreb încă o dată dacă nu cumva un asemenea puzzle pe care îl jucam între cunoştinţe, amici, prieteni şi alte identităţi intime, ca să ducem gluma până la capăt, ne-a luat pe sus hârtiile, normele, munca, meritele, nopţile nedormite, timpul rătăcit de la râsul copiilor noştri şi alte talismane vitale pierdute?! Am o alergie la producţia de gloate care imprimă socialist merite la grămadă şi toacă individualismul responsabil pentru un colectivism impersonal de paradă, hoarde care întotdeauna fac multă zarvă ca să compenseze o cultură organizaţională lacunară. Mult mai interesantă este însă competiţia dintre un individ şi o gloată în unul şi acelaşi mediu profesional, când spiritul de echipă emancipat, la care toţi visăm, se transformă în spirit de turmă. Or, echipa şi turma sunt două „contracte sociale” care nu sunt semnate de acelaşi fel de „bun simţ”.

Fireşte, este un articol toxic pentru că discută alergiile severe pe care pun rămăşag că le-aţi descoperit toţi. Dar în conjuncturile nepotrivite, „noi” este supărător şi obositor, când ne transformă în „ăştia” şi nu ne lasă în coabitarea numelor noastre. Ştiţi, Lipovetsky deplângea conduita postmodernilor axată pe cumpărarea unei semnături în locul unui obiect, aşa cum se întâmplă tot mai des în lumea creaţiilor artistice, unde brandul (sau geniul, după caz) cucereşte şi individualizează. Paradoxal, există sfere în care ne purtăm de-a-ndoaselea. După tipicul acesta, te trezeşti în tot felul de situaţii, în care te supără nu exerciţiul de backing vocals pe care îl făceai oricum din plăcere şi cu dedicaţie, ci confortul de protozoare al celor care fac ceva pe spinarea altora. Şterg numele, dau deoparte individualitatea, îşi amintesc responsabilitatea numai când ceva din logica ecuaţiei a dat un eşec; în rest, dacă toate sunt bune, reuşitele sunt date în arendă la grămadă. Sunt unii care au o lene cronică şi când mută un pix de pe un birou pe altul sau când prin o agrafă de două hârtii la care tu ai scris de ţi-au sunat creierii, ori alţii care iau munca onestă a cuiva şi o împrăştie altora copiind-o fără semnătura de final. În tot ritualul acesta transformare a autenticităţii într-un soi de praxis social cool, necesar dar nu suficient pentru a stabili diferenţele faţă de restul, de fiecare dată el fiind înţeles ca tot ce există în afara gloatei şi nu ca un referenţial administrat tovarăşilor de hoardă, apare câte cineva care nici măcar nu te înştiinţează că e bine să îţi pui Eul în cui, pentru că, cel puţin convenţional, există o stradă pe drumurile noastre toate pe care aşa se procedează.

Din experienţa mea şi din poveştile împrumutate ale altora, am constat că de obicei, instituţiile care „latră” mult abuzând un Subiect impersonal şi solidar, „noi”, au reuşit să ţină în viaţă puntea de legătură dintre mediul privat şi cel de stat, două lumi hibride care se încăpăţânează să ne arunce în aceeaşi realitate, fără niciun fel de diferenţă, dresându-şi slujbaşii să-şi amâne disperarea visând la somnul cel de veci şi plata în ceruri. Recunosc că nu am gustat niciodată bancurile despre corporatişti şi cred că ar fi momentul să ne trezim decent şi să recunoaştem că au fost dintotdeauna o glumă proastă, pentru că împărtăşim laolaltă promisiunile „trudei de clasă”, supunerea cu capul plecat în faţa identităţii colective, reticenţa unora faţă de imposibilitatea de a înţelege cum un individ poate face mult mai bine singur munca a zece oameni- aceasta din urmă fiind mai curând un capriciu orgolios decât o judecată şubredă (apreciativă sau de gust), ba chiar munca „de împrumut”. Din an în an, vorba omului de rând, ne consolăm cu pofta superlativă a unui mai bine, consemnat, cu gravitate, de două plăceri rudimentare, materiale, inutile- poate, veţi îndrăzni să spuneţi- odată ce le trăieşti cu ţârâita şi nu în absenţă deplină: odihna şi recompensa. Dar sunt aceste ingrate promisiuni ale „trudei de clasă”, „somnul cel de veci” şi „plata în ceruri”, utopii civilizate? În fond, ambele afirmă prezenţa unor nevoi veşnic nesaturate. Chit că suntem depersonalizaţi din pricina asta, măcar trăim ca o brigadă de voluntari. Căci dacă stai să faci o cronică, îţi spui cu certitudine, la marginea zilei: colegul de biroul cel mai nobil este cel mai chinuit. Pentru „parohia lui muncitorească”, face (cât) o avere.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *