La virsta mea probabil n-ar trebui sa ma mir ca ramin tot mai singur, ca-mi dispar prietenii de o viata cu ingrijoratoare viteza. Iata, in numai ultimele saptamini i-am pierdut pe “Toncu” si pe “Mopete” (M.H. Simionescu si M. Ivanescu). Chiar si de cei in viata am sau pastrez amintiri razlete, uneori inexacte, alteori irelevante. Cu toate acestea, cite si cum sunt, ele tot merita sa fie reproduse. Asa ar fi cele despre Mihai Sora, care anul acesta implineste virsta impresionanta de 95 de ani.
Cind am cunoscut familia Sora, probabil prin 1957/8, Mihai abia trecuse de 40 de ani. Mariana era inca si mai juvenila in stil, cei trei copii erau nascuti cu totii, Sanda era la liceu, se indrepta, desteapta si studioasa, spre studentie. Am fost introdus in apartamentul din Jules Michelet de catre Ion Negoitescu. Amicii mei mai virstnici din “Cercul Literar” se apropiasera indata dupa sosirea si instalarea lor la Bucuresti de familia Sora. Desi prin origina provinciali, orizontul acestor prieteni era international, ei erau, s-ar putea spune, de-a dreptul insetati de cosmopolitism. Or familia Sora, multilingva, multi-etnica, cu experienta si existenta occidentala (parfumul occidental!) era aproape ca un colac de salvare. Mai era si reteaua complexa de relatii a familiei: studiile de tinerete cu Nae Ionescu si cu mai stiu eu cite alte figuri legendare ale vechii (autenticei) universitati, studiile si resedinta lor franceze, prietenia cu Eugen Ionesco si, intr-o buna masura, cu Mircea Eliade, participarea la Rezistenta, contactele actuale cu personaje de anume pondere din critica si cultura comunista – toate ii transformau in relatii dezirabile. Mai era si amicitia cu “Sanduc” Dragomir, om care se bucura de egala stima si admiratie, cam din acealasi motive; eu nu l-am cunoscut personal pe acesta, dar parca il stiam, atita se vorbea si mi se vorbea de el. M-a bucurat, dar mai ales m-a amuzat sa vad cum a fost (in mod dubios) “redescoperit” si onorat cu aproape jumatate de secol mai tirziu.
Evident ca peste toate acestea se ridica veritabila substanta intelectuala a lui Mihai, dar si a Marianei. Eu unul, la nici 20 de ani, am fost intii si-ntii impresionat cred, nu de conversatiile si interactiunea cu ei, ci de biblioteca. Extrem de ordonata, cu un accent pe carti filozofice, mi se parea (in acele vremuri) o adevarata comoara si imi confirma, dincolo de orice alte judecati, valoarea incontestabila a proprietarului ei. Mihai Sora nu prea avea chef sa imprumute carti (probabil avea dreptate), dar cred ca totusi am citit de la el cite ceva (Guardini? Chesterton? – nu mai tin bine minte).
Printre tinerii care frecventau (mai des sau mai rar) familia Sora se mai numarau si Toma Pavel, Ion Ghica, Rozi Rossman, poate Dan Arsene (pe care nu l-am cunoscut). Aflam detalii casnice. Astfel. Mihai spala adesea rufele familiei in cada de baie (aparate automate nu existau pe-atunci in Bucuresti). Ne-am mirat putin la inceput sau chiar ne-am indignat (“machismo” dimbovitean juvenil, nu?), dar apoi ne-am dumirit: pentru Mihai Sora era un excelent prilej de a reflecta solitar, fara sa fie batut la cap de nimeni, era o tactica filozofica, am putea spune. Asa erau si plimbarile sale: ca sa mearga la sau sa se intoarca de la diversele lui servicii nu recurgea decit rar la mijloace de transport in comun. Prefera modul peripatetic. De altfel acest mod cvasi-atletic de functionare a dus si la o intimplare interesanta, hazlie, sa nu-i zic sarcastica. La un moment dat Mihai Sora a fost invitat la Casa Scinteii sa i se dea “indrumari personale” de catre cutare stab din acele zile. Intilnirea avea loc in una din acele enorme sali cu o masa nesfirsit de lunga si de pompos-greoaie la mijloc, cu scaune inalte imprejur. Mihai asculta, asculta, apoi brusc cu o miscare elastic-gimnastica s-a sprijinit de miini pe masa si a sarit cu picioarele pe ea, coborind apoi insa indata si asezindu-se cuminte la loc pe scaun, fara alte explicatii. Preainaltul interlocutor a ramas cu gura cascata in asa masura incit nu i-a venit in cap nicio observatie sau admonestare. Mihai si-a incheiat relatarea zicindu-mi: “iata care a fost cel mai mare act de dizidenta al meu in anii stalinismului.”
Altminteri Mihai Sora era cumpanit la vorba, de loc guraliv, temperat si cumpanit in vederi si exprimari. Rareori exprima critici politice sau ideologice . Odata mi-a spus: “vezi, are rost sa si mori pentru un principiu sau pentru o cauza, dar sa fii incarcerat sau condamnat pentru ca preferi vinul alb celui rosu sau invers, e lucru cumplit.” Se referea, evident, la arestarile arbitrare ale acelor ani. In schimb, cam tot pe atunci imi vorbea cu ochi stralucitori, cu o mina aproape beatifica, despre carticica lui Okakura Kakuzo in care era descrisa “ceremonia ceaiului”. O adevarat intrupare a bunelor maniere, a calmului civilizat, a distinctiei bunului gust in toata temperanta sa. Era un mediu existential in care Sora se putea simti ca la el acasa.
Dupa 1964 a inceput mini-liberalizarea culturala. Noi, cei mai tineri, cautam insistent sa-i “ajutam”, sa-i reabilitam, sa-i repunem in circuit pe cei din generatiile usor mai virstnice pe care-i admiram, iubeam si de care ne socoteam atasati. Ni se parea de-a dreptul o datorie. Una din metodele la care am recurs a fost cea a “dialogurilor”, cu Nego, Regman, Steinhardt, Puiu Cotrus si, sigur, cu Mihai Sora. Toma Pavel, care la un moment dat a avut si o legatura romantica cu Sanda, fiica cea mai mare a familiei, a “plasmuit” un dialog cu Sora pe teme estetice. Mihai l-a citit si i-a spus: “nu, nu merge, nu asa se face.” L-a rescris integral si peste un numar de ani l-a publicat in “Familia” incepind astfel volumul “Sarea Pamintului”. Dece tocmai acolo, la Oradea? Pentru ca Al Andritoiu, poet favorizat de autoritati si redactor-sef al publicatiei, fusese vreme de multi ani inconjurat, influentat, structurat de “Cercul Literar”: Ovidiu Cotrus si Nicolae Balota au fost multi, multi ani redactori, la fel Grigore Grigurcu, tinar pe-atunci care (ca si mine) devenise un discipol tirziu al grupului. Andritoiu era flatat de atentia acordata de acesti oameni de valoare si a facut loc bucuros multora din cei sugerati de colaboratorii sai. In spirit ghidus in textele lui Sora “T.P.” este “un tinar prieten”, sau, altfel, “Toma Pavel”, “M.S” un “mai stiutor” sau, personal, Mihai Sora si-asa mai departe. Realmente important este ca tocmai astfel a luat nastere stilul inconfundabil al lui Sora pastrat ulterior in cartile sale si cu adevarat original si specific.
Dupa perioada de conducere de la “EPL”(Biblioteca pentru Toti a acelor ani a fost, sa nu uitam, o realizare majora) Mihai Sora s-a vazut la Ministerul Invatamintului. La EPL se intelesese bine cu directorul, un poet proletar, azi uitat, Ion Banuta, pentru care avea mereu cuvinte de lauda. Dar Ministru al Invatamintului era acum Mircea Malita, unul din oamenii de autentica valoare de care a dispus regimul comunist, fara a izbuti sa-l foloseasca pe masura, asa cum ar fi putut si ar fi trebuit. Ca si Mihai Sora, Malita era fiu de protopop din Vestul tarii si avea planuri frumoase, pe care n-a prea reusit sa le puna in aplicare, sistemul fiind ceea ce era. O vreme a adunat in jurul sau oameni in fond remarcabili: Poghirc, Mihai Zamfir, Costache Olareanu, Luri Berza, Deutsch si altii inca. Eu insumi am functionat atunci scurta vreme si cu norma partiala, la Minister. Era placut sa ma intilnesc cu Mihai in afara contextelor odinioara obisnuite, relatiile noastre erau mai libere. Mihai la rindul sau a facut acolo ce stia el, a organizat un soi de cerc de filozofie, tin minte o comunicare a lui Grigore Popa (filozof si psiholog, discipol al lui Blaga si DD Rosca) despre Leonardo da Vinci, interesanta si buna, dar reactia mea a fost destul de negativa (cine stie dece, probabil din simplu teribilism), ceea ce l-a iritat pe vorbitor.
Intilnirea cu Sora la Minister s-a petrecut dupa 1971, Sora a fost poate cam mirat ca m-am intors din America (avind doctorat in buzunar), dar n-a spus nimic; nici eu n-am dat explicatii. La rindul meu mi s-a parut ca trasaturile fetei sale erau acum mai lemnoase, mai fixe; ulterior s-au schimbat foarte putin. Printre vizitele de familie din acea perioada imi amintesc numai una, de reveion, Crohmalniceanu si sotia sedeau ca niste popindai privind cu ochi mari dezlantuirile pseudo-dansante, bachice de fapt, ale celor mai tineri.
A urmat apoi o pauza lunga; totusi imi mai cadea in mina cite o carte a lui Sora, cite o scrisoare (trimisa din strainatate, cind putea sa viziteze). Mariana s-a stabilit (impreuna cu Sanda, divortata a doua oara cred) la Munchen si legaturile amicale de familie au fost reinnodate, mai ales ca si Nego locuia acolo si erau vecini si prieteni apropiati. Mariana a venit odata si la Washington in anii 80, ne-am vazut atunci de mai multe ori, dar si la Munchen unde eu mergeam relativ frecvent.Traducatoare, eseista, femeie foarte cultivata, guraliva si prietenoasa, extroverta, Mariana Sora era un om interesant, se putea discuta deschis si relaxat cu ea. Intre timp a decedat, dupa o boala chinuitoare.
Dovada ca urmarisem totusi opera scrisa a lui Mihai Sora este articolul lung din prestigioasa Review of Metaphysics aparut exact in zilele schimbarii de la finele lui 1989, dar compus si predat revistei cu un numar de luni inainte (articolul a fost tradus si republicat pe romaneste de mai multe ori). Si Toma P. publicase un articol intr-o revista la fel de prestigioasa, europeana insa, despre Sora.
Am fost desigur uluit si incintat vazindu-l ministru al invatamintului in primul guvern Petre Roman, mai ales ca a adunat in jurul sau la minister o echipa grozava din care nu lipseau Paul Cornea, Mihai Zamfir, Sorin Antohi si alti oameni de incontestabil merit. Cum de fusese el oare instalat sau admis acolo de guvernanti ca Iliescu si Brucan? Multe lucruri nu le intelegeam din cauza indelungatei intreruperi. Eram si la fel de surprins de uriasa popularitate a lui Sora, om atit de discret si rezervat cind il cunoscusem intiia oara: atragator pentru tineri si tinere, maturi si batrini, barbati si femei. Aceasta simpatie si prezenta publica aveau sa se transforme apoi in decurs de 20 de ani pina la obtinerea statutului de adevarat patriarh al filozofiei romane. Asta: informal. Dece a fost ales atit de tirziu membru al Academiei Romane? O enigma, o absurditate. Merita locul in mod categoric, iar intirzierea a fost o paguba a – a Academiei a fost.
L-am vizitat de mai multe ori in decursul acestor 20 de ani la el acasa, am schimbat ceva scrisori, am scris un articol pentru un volum omagial frumos si bine venit. Odata prin 1994/5 am tinut o conferinta la filologie, pe Edgar Quinet, la care a asistat si Mihai. Printre altele pomeneam despre religiozitatea din America. Un tinar a pus o intrebare cam sceptica, a carei implicatie era ca pietatea asa cum exista ea in ortodoxie depaseste formele de religie din Apus, sau de pe continentul transoceanic. Am raspuns, probabil corect, dar cam “lateral” pomenind stilistica religioasa schitata si de Lucian Blaga. Mihai Sora a intervenit si a raspuns mult mai clar, mult mai articulat, (si, pentru mine unul) mult mai convingator. Auzeam vorbind un filozof adevarat, in toata puterea cuvintului.
Mihai Sora impletea si impleteste ca putini altii, temperamental si filozofic, vioiciunea si cumpatarea, localul si universalul, sacrul si profanul: o astfel de chibzuinta existentiala nu apare la Sora abia la batrinete (cum se intimpla citeodata) ci pare innascuta, prezenta din capul locului. Pentru mine el a devenit treptat o figura emblematica, unul din centrii acelei “generatii de aur” despre care am vorbit si scris altundeva: generatia care – vai! – fara succes a incercat la mijlocul secolului 20 sa orienteze cultura romana pe caile normalitatii , ale unei creativitati fecunde, si ale sperantei.
Bethesda, MD, iulie 2011 (aparut initial in “Convorbiri Literare” si reluat cu minuscule schimbari)
