Precizare:
Dacă nu ar fi fost T. O. Bobe să îmi aducă aminte că în 26 august a fost centenarul nașterii lui Julio Cortázar, aș fi uitat cu nerușinare (am chiar uitat, fiind eu în Elada, pe o insulă îndepărtată). Acum că Teo mi-a adus aminte, nu doar că îi mulțumesc, dar postez în serial eseul amplu despre don Julio, publicat în cartea mea GOURMET – Céline, Bulgakov, Cortázar, Rushdie – close reading (Cluj, Editura Limes, 2008).
Moto-urile pe care le pune Cortázar la începutul romanului Şotron[1] sunt de-a dreptul încuietoare (dacă nu cumva vor fi fiind născocite): primul e vag ironic în moralismul său, referindu-se la maxime şi învăţături din Biblie; al doilea este elucubraţia unui individ căruia, toamna, i se năzare că ar putea fi orice, metamorfozându-se în fel şi chip (dar şi aici există o morală: aceea că întotdeauna este de dorit să funcţioneze o căinţă până când nu e prea târziu – acest lucru i se flutura şi lui Don Juan, dar zadarnic!). Primele două moto-uri girează întregul roman. Există apoi moto-ul primei părţi şi întrebarea mea naivă: de ce ar trebui ca o ţară (şi necesitatea ca aceasta să fie reprezentată) să ucidă un individ?
Îmi place cea dintâi lumină a Parisului, aşa cum o înfăţişează Cortázar în Rayuela (Şotron): de culoarea scrumului şi a măslinei; ea se zăreşte astfel doar peste fluviul Sena şi dintr-odată cartea aceasta primeşte un sens crepuscular, neliniştitor. E limpede că o dragoste nefericită se va potrivi cu aceste culori ale timpului de după ardere şi de după coacere. În opoziţie cu ele, chipul femeii Maga este transparent şi delicat. Şi, pornind de la acest chip, Horacio Oliveira caută o femeie pe care a iubit-o, pe care încă o iubeşte şi pe care a părăsit-o. Cam aşa se petrec lucrurile întotdeauna, din pricină că oamenii vor mai degrabă să fie nefericiţi, ca să poată tânji după fericire, decât fericiţi, ca să nu mai poată tânji după nimic! Dar povestea dintre Horacio şi Maga (numele ei adevărat este Lucia) este şi povestea unui oraş, a unui spaţiu melcoid, plin de poduri, care îi fac să se găsească pe cei doi iubiţi, deşi căutarea lor reciprocă este întortocheată şi deloc lineară: Umblam fără să ne căutăm, dar ştiind că umblam ca să ne găsim. Şi nu e deloc de mirare că dragostea este definită prin nedefiniţie ori prin gesturi simple dar misterioase, întretăiate de varii nuanţe ale abandonului. Explică Oliveira: şi ceea ce noi am numit dragoste n-a fost poate nimic altceva decât atât, eu stând în picioare în faţa ta, cu o floare galbenă în mână, şi tu ţinând două lumânări verzi, iar timpul ne sufla pe chip o ploaie molcomă de renunţări şi despărţiri şi bilete de metrou. N-a fost poate nimic altceva decât atât. Cuvântul atât este cel neliniştitor aici. Decât atât. Ce fel de atât, cât de atât? Atât.
Oliveira introduce de la început o hartă personală a Parisului prin care rătăceşte şi ne rătăceşte (acesta-i jocul lui principal cu cititorul, să-l încâlcească pe străzi): străzile sunt nuclee proustiene pentru contactul lui cu proiecţia femeii Maga. Dar chiar numele femeii este înzestrat cu o lumină tulbure şi misterioasă, adecvată pentru străzile de rătăcire prin Paris: Maga adică Magiciană, Vrăjitoare? Nu vom afla exact niciodată. Poate că numele femeii este prea explicit. Madame Léonie îi face portretul succint şi tainic. Ascultaţi-l: Ea stă şi suferă pe undeva. Întotdeauna a suferit. E foarte veselă, adoră galbenul, pasărea ei e mierla, ceasul ei noaptea, podul ei Pont des Arts. Ce este de căutat aici? Felul în care Maga este dintru început o făptură neliniştită şi neliniştitoare, creatoare a unor stări de aşteptare a ceva neclar, neştiut. Nocturnă şi boemă. Ah, şi adoră galbenul! Numai că povestea aceasta de dragoste este din start imposibilă sau măcar întretăiată de obstacole: Şi iată că abia ne cunoşteam şi viaţa şi începuse să urzească tot ce trebuie pentru a ne despărţi. Dar tocmai aici stă provocarea: iubirea, dacă e imposibilă, măcar te face să încerci să încalci imposibilul. Horacio Oliveira şi Maga au, însă, de la început ceva în comun: sunt patafizicieni (amatori) şi înţeleg excepţiile din viaţa lor ca pe un lucru firesc. Pentru ei nu există un pattern, un canon, o matrice, un borcan cu clor: sunt specializaţi în a atrage magnetic excentricul, extravaganţa, fantasticul din realitatea cotidiană. Nocturn ca şi Maga, Horacio mai are în comun cu iubita sa lipsa de scop, gratuitatea; spre deosebire de Maga, însă, el este un buscador, un căutător: Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea, emblema celor care ies în tăcerea nopţii fără vreun ţel anume, raţiunea distrugătorilor de busole. Un individ anti-sistem care, datorită instinctului său de căutător aparte, se ciocneşte de fantasticul camuflat în real, care irumpe doar pentru el.
Cum începe dragostea, când începe ea şi care este conţinutul ei primar, ştie oare cineva? Aici, dragostea începe prin consumarea unei sexualităţi practicate cu o virtuozitate detaşată şi critică, urmată de o suspendare temporală. Femeia îşi mângâie apoi corpul, iar bărbatul o recheamă la el, întrucât pasiunea ei faţă de propriu-i corp l-a sedus. Plăcerea contează într-o formă matură. Dar dincolo de aceasta, există gesturile mărunte, dezordinea existenţială (cu sens sanificator) şi mai ales senzaţia acută a lui Oliveira că este un spectator şi actor maxim, chiar dacă minimalist, axat pe non-conduită, pe lipsa de comportament adecvat: eram veşnic eu şi viaţa mea, eu cu viaţa mea în faţa vieţii altora. Oliveira mai are un defect sau o calitate (depinde de perspectivă): preferă să gândească decât să existe, drept care există adesea minimal doar ca să poată gândi maximal. Fericirea nu înseamnă ceva senin şi tihnit, ci conţine tristeţe sau e chiar o formă de tristeţe, aşa percepe lucrurile Oliveira – cititorul deduce, prin urmare, că are de-a face cu un personaj care în mod programatic doreşte să fie nefericit. Dar povestea de dragoste dintre Horacio şi Maga are nevoie de un fond, de o pânză, de un decor, iar acesta este Parisul, o materie infinită, magma de aer şi de tot ce se zăreşte prin fereastră, nori şi mansarde. Şi ar mai fi multe alte sertare cu lucruşoare pentru Parisul mozaic. Mozaic este şi lumea Maga de care Horacio se simte asfixiat, dar căreia, în acelaşi timp, îi este circumscris: iar punctul nodal este copilul din flori, Rocamadour, pe care un bărbat care iubeşte o femeie nu ştie dacă să îl accepte sau nu. Povestind despre Maga, însă, Horacio se îndreaptă spre centrul său, făcând ocol. Cât de lucid poate fi un bărbat care iubeşte o femeie? Vag lucid. Ordine, dezordine, libertate, iată cei trei termeni capitali ai lui Oliveira, care îl silesc să acţioneze, dar în acelaşi timp îi provoacă gratuitatea. Apoi mai este drumul spre centru, cel mai obositor dintre toate, întrucât justifică o viaţă întreagă. Ţine dragostea de adevăratul drum spre centru? Relaţia cu Maga este contorsionată, pigmentată cu exasperări şi hărţuiri, unele soluţionate, altele rămase în suspensie.
Pe cerul înstelat al conştiinţei lui Oliveira mai există ceva: diferenţa hamletiană între a face şi a nu face (nicidecum între a fi şi a nu fi!). Renunţarea, abandonul (auto-abandonul), iată tema obsesivă a intelectualului existenţialist în secolul XX! Dacă la mijloc mai este şi suprapunerea dintre două oraşe (Paris şi Buenos Aires), atunci lucrurile sunt încurcate şi o morală oarecare se iveşte vrând-nevrând la orizont. Gândeşte Oliveira: La Paris totul i se părea Buenos Aires şi viceversa; în plină ardoare a iubirii suferea şi presimţea arderea şi uitarea. Atitudine primejdios de comodă şi chiar facilă în cazul în care devine reflex şi tehnică; cumplita luciditate a paraliticului, orbirea atletului cu desăvârşire stupid. Începi să umbli prin viaţă cu pasul filosofului şi al unui clochard, reducând tot mai mult gesturile vitale la simplul instinct de conservare, la exercitarea unei conştiinţe mai preocupate să nu se lase înşelată decât să pătrundă adevărul. Quietism laic, ataraxie moderată, atentă neluare-aminte. Iată un individ care ar putea să fie fericit, dar nu poate. Sau nu vrea? Ardoarea anunţă arderea, consumarea, sfârşitul; dar acest lucru se întâmplă în logica naturală a lucrurilor. Quietism laic? În principiu nu ar trebui să fie fatal: dar gratuitului şi pasivului Oliveira îi poate crea o stare de handicap, la fel de intensă ca şi luciditatea. A gândi prea mult înainte de a acţiona.
[1] Citatele sunt selectate din ediţia Julio Cortázar – Şotron, traducere şi postfaţă de Tudora Şandru Mehedinţi, Bucureşti, Editura Univers, 1998.