Frumuseţea de neposedat

Astăzi m-am oprit pe drum, m-am instalat pe o terasă. Am plecat de acasă târziu şi nervoasă. Pusesem ochii pe locul ăsta de acum câteva zile, când mă duceam la bibliotecă şi mă întrebam cât o să mai rezist aşa zi de zi. Poate m-au atras mesele şi scaunele albe, de vreme ce traversez un soi de perioadă albă, poate şi faptul că terasa este ferită de stradă cu un gard înalt de fier forjat şi se întinde mult în interior, pe o suprafaţă de vreo şaizeci de metri pătraţi, ocupând fosta curte a unei case istorice devenită restaurant acum mai mult de un deceniu. Sau poate m-a atras mai degrabă curtea învecinată, cea părăsită, cu câţiva tei bătrâni, un plop şi un câine păzind noaptea nişte maşini, pe care o remarcasem cu mult mai multă plăcere în plimbări?

Stau la marginea dinspre această parcelă pustie, sub un copac al cărui nume, vai, nu-l cunosc, oricât i-aş privi frunzele asemănătoare cu ale arinului, însă cu două colţuri în plus pe fiecare parte, lângă codiţă. Înger de arin. Trunchiul lui gros şi noduros, văruit, străpunge în stânga mea puntea de lemn a corabiei. Sunt singura clientă la ora asta, aşa că n-ar fi trebuit să mă ruşinez comandând doar o cafea. Am cerut şi o limonadă cu miere, doar ca să nu mă simt prost. Acum scriu cu o cană şi un pahar uriaş alături, dimensiunile lor îmi oferă posibilitatea să stau măcar o oră aici.

Frunzele galbene care cad pe scaune şi pe podea par totuşi de arin. Fără aripi. Una mi s-a oprit în păr.
Faţă de bibliotecă, aici ştiu sigur că nu se va aşeza nimeni în următoarea oră pe niciunul dintre cele trei scaune goale de la masa mea.

Pe drum încoace, de câteva zile, m-am pomenit fredonând două versuri dintr-un cântecel stupid care se tot aude la radio: “Vom face praznic, praznic năpraznic…” Oare de asta în povestea mea se petrece deodată cu atâta veselie, cu bucate rumenite, iar visteria se umple de nestemate şi arginţi care rimează cu plăcinţi?
Mă uit la terasa goală, cu unsprezece angajaţi discreţi manevrând în linişte tacâmuri şi şerveţele, sticluţe de ulei şi oţet, maşinile foşnesc trecând lin pe străduţa de dincolo de gard şi este, de fapt, atât de linişte, încât întâi aud frunza desprinzându-se din creangă şi abia apoi o văd căzând în semicercuri frângându-se lent, până atinge cu un icnet scândura udă.

Deasupra capului meu, într-o creangă din copacul fără nume, bine ascunsă de frunze, se află o boxă. Din ea se înalţă foarte încet un cântec – nu un cântecel de paseri, ca în poveste, ci o veche melodie italiană, iar muzica asta mă face să văd pentru o clipă totul în negru şi alb, ca într-un film de-al lui Vittorio De Sica. Mă gândesc la băieţeii din filme, la pardesiele lor înduioşătoare de stofă purtate cu pantaloni scurţi, mă gândesc la băiatul din Hoţii de biciclete, la băiatul care joacă poker cu regizorul şi la copiii din convoiul funerar care se reped ca nişte păsări flămânde după firimiturile dulci poleite aruncate de mama îndoliată în urma dricului alb tras de cai negri, care poartă sicriul cât o cutie de păpuşi. Este atâta frumuseţe şi jale în toate, acolo şi aici, atunci şi acum, şi în clipa asta îmi doresc iarăşi, cu o ardoare dureroasă, să pot scrie o carte frumoasă, nespus de frumoasă, să pot pune în ea toată jalea şi toată bucuria, să le transform, să le despic şi multiplic, să cobor la firul strivit al ierbii, să fur mirosul unei flori oarecare şi să mă înalţ cu el dincolo de norii zdrenţuiţi de la apus – ah, dar ştiu că vorbesc despre acea frumuseţe de neposedat pe care unii, mult mai pricepuţi în a picta din cuvinte, au reuşit deja s-o posede, şi asta chiar în clipa în care o declarau: de neposedat. Să cânt din turnul meu răsturnat un infinit Adagietto, sehr langsam, în care nimeni să nu zărească nici o umbră din mine, dar fiecare să se zărească pe el însuşi, măcar preţ de o clipă, cât se roteşte o giruetă cu cap de pisică pe-o casă bătrână, întorcându-şi privirea săgetătoare dinspre miazănoapte către oriunde.

Când bate vântul, în curtea părăsită din spatele meu se rostogolesc frunzele, imitând pentru o vreme pasul jucăuş al unui animal, şi atunci mă întorc, crezând că aleargă câinele spre mine. Dar câinele e legat ziua şi oftează din cuşca lui, profund şi greoi, tot ca o izbucnire a vântului, măturând câteva frunze uscate pe-o rază de-un metru, cam cât îi e lanţul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *