„Dreptul la puțină distrugere”. Mic addendum la un text al Luminiței Marcu

[în curs de apariție în Timpul, 8/2014]

De regulă, orice privire înapoi are la noi un caracter revanșard. Sigur, revanșa se joacă pe o gamă stilistică foarte largă, de la încă pașnicul „ți-am spus eu!” la sangvinarul „acum e rândul meu, și pre mulți am să popesc!”. Sunt cu atât mai admirabile privirile înapoi fără mânie, și se cuvin semnalate ca atare. Luminița Marcu publică pe Contributors un text exemplar în privința aceasta, intitulat 8 august 2014. Un epilog personal despre carnavalul ultimilor doi ani și despre ICR. Spune așa Luminița Marcu:

A început cu o rumoare surdă, cu o ură mocnită, alimentată de cele mai stupide, conjuncturale, uneori simple supărări de curtea școlii, împotriva lui Băsescu și a celor care, într-un fel sau altul, erau solidari cu el. (…) Este, de altfel, mecanismul oricărei nebunii care cuprinde periodic societatea, a se vedea Jurnalul lui Sebastian, nebunie colectivă ce nu are nimic de-a face cu pluralitatea opțiunilor politice, cu critica, cu protestul, cu lucrurile civilizat democratice.(…) E vorba despre un fel de bîrfe care mai întîi se șoptesc, apoi se umflă, apoi creează bisericuțe, apoi dependență psihologică de grup, isterie.

Și exemplifică, apoi, cu atitudinile unor intelectuali invitați la evenimentele ICR Madrid – iată, așadar, două dintre cazurile enumerate de Luminița Marcu:

Un intelectual invitat la Madrid povestea pitoresc, prin mai 2012, cum Băsescu merita ură eternă pentru că, în nu știu ce împrejurare, îi aruncase pălăria pe jos. Ce afront! Altul, cam în aceeași perioadă, povestea cum Patapievici are o listă de autori și numai aceia erau invitați și plimbați pe la ICR-uri. (…) M-am uitat în ochii respectivului și i-am spus că lucrez de doi ani cu Patapievici și că nu am văzut și nu am auzit despre o astfel de listă. Mai mult, că dumnealui se afla la Sevilla invitat de ICR și că eu cu mîna mea făcusem propunerea la București și că, în ciuda faptului că scria mai mult decît critic despre Patapievici, iată, se afla invitat de instituția condusă de acesta. S-a uitat la mine, superior, neîncrezător și mi-a venit în mine replica lui Caragiale: ce-ș copil? știm noi mai bine… Nu după mult timp, vreo două luni, poate mai puțin, respectivul ins, scriitor renumit, spunea fără să clipească că nu fusese niciodată invitat de ICR undeva.

Ca să contribui și eu cu părticica mea de experiență la cazuistica acestei simptomatologii, o să spun că nu doar angajații ICR (precum Luminița Marcu) au avut acest gen de dialoguri absurde & deprimante, ci și unii dintre scriitorii care au participat mai frecvent la proiectele literare ale ICR (precum subsemnatul). Astfel, în iulie 2012, chiar în zilele suspendării, m-am întâlnit în București cu un scriitor cunoscut – după ce am schimbat câteva vorbe, m-am scuzat că nu pot rămâne mai mult, întrucât trebuie să plec la o lectură de susținere a ICR, organizată de Claudiu Komartin chiar în grădina de vară a ICR.

„Cum?!”, m-a săgetat cu privirea amabilul intelectual. „Doar nu-i susții pe băsiștii ăia nenorociți?!”
„Ba da, chiar o să citesc poezie acolo în semn de protest pentru…”
„Pentru ce? Pentru că au desființat o oficină băsistă?”

I-am înșirat pe loc 10-15 nume de scriitori anti-Băsescu invitați constant la evenimentele ICR de prin Europa – se număra el însuși printre aceștia.

„Păi bineînțeles”, mi-a explicat surâzând furios, „ne-au invitat ca să poată apoi spune că au fost imparțiali”.

Admit, mi-a închis definitiv gura cu replica asta. Logica pur și simplu nu mai face doi bani în fața unor asemenea certitudini.

Un alt scriitor știa sigur că sunt pe o „listă scurtă” a privilegiaților ICR, care sunt în general agenți SIE (a conces totuși în cele din urmă că nu mă socotește și pe mine angajat al numitului serviciu secret).

Dar cea mai uluitoare frază pe care mi-a fost dat s-o aud a fost rostită multișor după înlăturarea lui Horia-Roman Patapievici de la șefia ICR & subsecventă acțiunilor de o violență sălbatică ale lui Andrei Marga, când orice om rațional putea să vadă că se alesese praful și pulberea dintr-o instituție perfect funcțională după orice standarde europene. Ei bine, scriitorul genitor al frazei cu pricina a spus așa, aproape cuvânt cu cuvânt:

„Domnule, văd bine ce se întâmplă; dar, la câtă ură am adunat în mine pentru predecesori, sunt dispus să le dau celor de acum dreptul la puțină distrugere”.

„Dreptul la puțină distrugere” – m-a meduzat atunci (ca și acum, de altfel) expresia aceasta, care justifica printr-un drept dat de legislația universală a urii toată „puțina distrugere” pe care omul a făcut-o până acum în istorie. Și m-a devastat, ca întotdeauna, gândul că un om poate fi abrutizat de bibliotecile pe care le-a citit.

Îl mai văd câteodată la televizor, invitat la talk-show-uri politice, și-i urmăresc incredul retorica & gestica, altfel foarte academice – cum de se poate ascunde, dincolo de suprafața lor aproape polisată, gustul pentru „puțină distrugere”? Îl urmăresc, ca și atunci când a rostit fraza aceea, meduzat.

Mă mai consolează gândul că, după doar doi ani, reacțiile lor par la fel de aberant-ridicole ca ale intelectualilor atinși de rinocerită din deja pomenitul Jurnal al lui Mihail Sebastian. Și sper că, peste zece ani, din retorica lor fustian-agresivă va mai rămâne doar ridicolul. Iar „puțina distrugere” va fi nu un drept exercitat, ci doar bovarismul unui creier pentru care cărțile n-au mai putut face nimic.