Publicată la sfârșitul anilor 1980, în Anglia, cartea istoricului de origine rusă Michael Ignatieff (n. 1947, la Toronto) are toate atributele unei narațiuni moderne de manual. Evenimentele din Albumul rusesc (Polirom, 2014, trad. de Ioana Aneci) surprind atât prin anvergura istorică – largul interval cronologic în care s-a desfășurat aventura uimitoare a cuplului format din contele Pavel Ignatiev și prințesa Natașa Meșcerskaia, cât și prin aura teoretică a înlănțuirii lor. Avem, deci, autoscopic, și povestea, și mecanismul constituirii ei, în același text, ceea ce plasează, din start, cartea în genul ambiguu al ficțiunii ”realiste”. Autorul nu a fost împins numai de nostalgia descendentului care dorește să recupereze, în spațiul occidental, biografia exotică a strămoșilor săi, ci și de necesitatea epistemologică a decantării adevărului din documente-martor. Căci, înainte de a reconstrui epopeea evadării bunicilor săi din Rusia cuprinsă de violențele Revoluției bolșevice, înainte de a urmări, până departe, locul strămoșilor săi nobili în istoria consolidării și a modernizării Rusiei țariste a secolului XIX, Michael Ignatieff face consistente excursuri de naratologie, memorialistică și imaginar. Ceea ce are în față autorul sunt urmele interpretabile ale unor vieți cât se poate de concrete: câteva fotografii (reproduse, unele), câteva obiecte (pomenite sumar), amintirile scrise ale celor doi bunici (consultate), relatările altor membri ai familiei, luate pe când aceștia mai erau în viață. Cu alte cuvinte, nu i-a cunoscut pe Pavel și Natașa Ignatiev altfel decât prin ceea ce a rămas de la ei. În rest, a fost numai dorința de a le redesena traseul destinal, pornind de la aceste rămășițe, adică de a face o istorie cu ajutorul arheologiei și a hermeneuticii. Exact sarcina istoriei de totdeauna, care devine, la rigoare, o ficțiune, o poveste.
Și povestea familiilor Ignatiev și Meșcerskaia are din plin calitățile unui clasic roman rusesc. El pornește de la începutul secolului XIX (1815), când Ignatievii au ocupat un loc important în aristocrația din jurul familiei imperiale și au servit cu onoare interesele autocrației țariste, și merge până în secolul XX (1919), când descendenții ei au fost obligați să emigreze și să-și înfigă rădăcinile peste ocean, într-un alt pământ. Patriile exilului, Anglia și Canada, au fost indiferente la pretențiile elitar-exclusiviste ale unor vechi nobili slavi, dar au fost primitoare și au garantat libertățile umane esențiale. Asistăm, fascinați, la scene vintage din Sankt-Petersburgul de altă dată, de la curte și de la conacele de la țară, întrevedem baluri spectaculoase și intrigi politice, războaie și acțiuni diplomatice (e implicată și Basarabia), călătorii îndepărtate (la granița Chinei) și instantanee de viață privată. Autorul știe să manipuleze arta detaliilor și culorile hărților vagi ale memoriei, astfel încât puținele documentele ”sigure” pe care le are sub ochi să redea cât mai viu destinul unei perechi care a simțit din plin teroarea istoriei. Ea a gustat tihna patriarhală a conacelor rurale din Rusia și Ucraina de dinainte de 1917, s-a bucurat de preaplinul unui meritoriu statut socio-politic, a asistat la agonia ultimilor țari, a trecut prin greutățile războiului ruso-japonez și ale Primului Război Mondial, a fugit de atrocitățile Revoluției cu speranța unui reviriment și, în ultima clipă, a reușit să fugă dintr-o țară care intra, compulsiv, într-un alt eon. Printr-un salt providențial din Rusia nordică, sudică și transcaucaziană în Franța și Anglia, trecând prin Constanța, Varna și Constantinopol cu ajutorul frumoasei și severei lor guvernante britanice, Ignatievii și-au continuat periplul în Canada, unde copiii lor și-au făcut o nouă viață. A rămas grija ca urmașii lor, la rându-le, să păstreze frânturi din trecutul spectaculos al bunicilor lor. Doar așa propria lor identitate va avea aerul completitudinii, împlinind mereu povestea prin rememorare și transmitere. E ceea ce a făcut noul Ignatiev, nepotul Michael, peste ani, scriind o carte despre ei, într-un necesar exercițiu de istorie. Narațiunea lui, puternic infuzată de nostalgia unei lumi apuse (întâlnirile târzii, după 1970-1980, cu unchii săi bătrâni, fiii lui Pavel și ai Natașei, în final, sunt impresionante), a fost ocazia unei aplicații profesionale și, simultan, a unui itinerar intim: ”Nu am făcut o călătorie de autodescoperire: nu am făcut decât să îmi respect promisiunea față de doi oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Acești străini îmi sunt dragi nu pentru că viața lor conține secretul vieții mele, ci pentru că și-au păstrat amintirile pentru mine. Ei au transmis un semnal unei generații pe care nu aveau să mai apuce să o vadă. Și-au ținut făgăduiala față de mine și de aceea trebuie să îmi țin și eu făgăduiala față de ei și de cei ce vor veni după mine. Nu se știe ce vor înțelege copiii mei din străbunicii lor de pe vremea ulițelor prăfoase și a lungilor după-amiezi petrecute pe verandă, în inima Rusiei. Dar vreau să le marchez drumul, pentru ca ei să poată păși în întunecmea care se va așterne în fața lor, așa cum fac și eu, cunoscând bine drumul pe care îl lasă în urmă”.
Cu tot cu precauțiile în privința veridicității, cartea lui Michael Ignatieff mi-a trezit același fior estetic ca romanele lui Boris Pasternak, Mihail Bulgakov și Andrei Makine. Sau, de ce nu?, în alte timpuri și locuri, dar în limitele aceluiași gen, ca ”amintirile” mai vechilor autohtoni Ion Ghica, Radu Rosetti, Gh. Jurgea-Negrilești și Radu Mărculescu. E aceasta istorie, e ficțiune? Cred că ambele, într-o narațiune memorialistică ce le combină, în doze calculate, de efect pentru o post-modernitate care a adorat dintotdeauna amestecurile și relativitatea. Micul op al lui Ignatieff e un… ”album rusesc” pe care l-am parcurs cu sufletul la gură și pe care-l recomand tuturor iubitorilor de călătorii în timp și în imaginație.