Graţie vouă, amicilor mei din Paris, în puţine zile eram cunoscut şi bine primit în toate casele, cu o ospitalitate şi o bunătate pe care n-oi uita-o niciodată.
Ion Ghica
Scrisori către V. Alecsandri
ediţie îngrijită de Radu Gârmacea
şi ilustrată de Rareş Ionaşcu
© HUMANITAS, 2014
Puţin după sosirea mea în Iaşi, am fost admis în audienţă la Mihai-vodă Sturdza, prezentat de secretarul său, maiorul Cogălniceanu, şi de adjutantul de serviciu, căpitanul Alcaz. După ce am răspuns respectuos la întrebările ce principele a binevoit a-mi adresa, i-am înmânat scrisoarea boierilor din Bucureşti, scrisoare despre care ţi-am vorbit într-una din scrisorile mele precedentea. Pe când domnul citea, chipul i se lumina, figura lui, mai totdeauna posomorâtă, dobândise un zâmbet de satisfacţiune, luase o espresiune de blândeţă. După ce a isprăvit citirea, a rămas câteva momente gânditor, cu ochii în jos, într-o stare de reflecţiune melancolică, apoi pune scrisoarea pe masă şi, ridicând ochii asupra mea, îmi zise că era foarte măgulit de sentimentele de stimă şi de încredere ce-i esprimau boierii munteni, dar că realizarea acelor dorinţi era intempestivă. Lucrul nu era posibil în momentul de faţă pentru că împăratul nu permitea. Îi răspund că principiul era înscris în Regulamentul organic şi iau îndrăzneala a-i zice pe Audaces fortuna juvat, cuvinte la cari întâmpină că acel care răspunde înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor de soarta unui norod datoreşte să fie prudent.
După aceste puţine cuvinte schimbă conversaţiunea, întrebându-mă despre studiile ce făcusem la Paris, mi-a vorbit filozofie, literatură, estetică, m-a ţinut mai mult de un ceas. Mihai Sturdza era, precum ştii, un om plin de învăţătură şi se complăcea foarte mult în asemenea convorbiri.
Într-o vară şedeam la via lui Stratulat de la Socola, aproape de frumoasa vilă a lui vodă. Într-o zi, ducându-mă la Măria Sa cu hârtii de serviciu, îmi zise:
— Am auzit că-mi eşti vecin, cine-ţi poartă de grije acolo, cine-ţi face prânzul?
Eu îi răspund:
— Nimeni, Măria Ta.
— Şi ce? Trăieşti fără a mânca?
— Nu, Măria Ta, mănânc, dar nu prânzesc.
— Vasăzică, faci deosebire între a mânca şi a prânzi. Ei bine, eu prânzesc, vino să mănânci la mine în toate zilele.
Doamna şi beizadelele erau duşi în străinătate, şi vodă era singur la Socola numai cu vărul său, generalul Alexandru Sturdza, mult învăţatul teolog, care venise să petreacă câteva săptămâni la Socola. La masă erau numai ei doi, eu şi iubitul nostru amic, plăcutul colonel Guluţă Leon.
În toate zilele după masă treceam în salonul cel mare, unde, vodă fumând din ciubuc, conversam şi discutam ceasuri întregi literatură, artă şi ştiinţe, ba uneori şi politică, până ce venea logofǎtul cel mare Niculae Canta sau Ştefănică Catargiu cu anaforále de întărit.
Mihai Sturdza avea dreptate a crede că timpul unirii Principatelor nu sosise, dacă judecăm după stăruinţa şi după mijloacele de tot felul puse în joc la 1842 de consulul general Daşcoffa ca să scoată pe Câmpineanu din lista candidaţilor şi să facă să scuzeze alegerea lui Gheorghe Bibescu, căruia-i lipsea şi etatea de 40 de ani, şi însuşirea de nepot sau fiu de fiu de boier, condiţiuni cerute de Regulament pentru a putea fi ales domn.
Aşteptam deschiderea navigaţiunii Dunării în sus sau în jos. Gândurile-mi erau împărţite: să mă duc în Sicilia, unde un camarad al meu, Villeroz, se afla în capul unei esploatări de sulfur, care-mi scria că putea să-mi procure o poziţiune bine plătită, sau să mă întorc în Franţa, unde eram sigur de protecţiunea lui Elie de Beaumont, lui Berthier şi a lui Dafiemoz, profesorii mei de la şcoala de mine din Paris. Când, într-o zi, aflându-mă la Iorgu Ghica cel bătrân de la deal, am fost prezentat lui beizadea Niculache Suţu, unul din boierii cei mai învăţaţi, atunci postelnic şi efor al şcoalelor. El petrecuse mai mulţi ani în Bucureşti pe la 1818 şi 1821, pe când tatăl său, Alecu-vodă Suţu, domnise în Ţara Românească.a Cunoscuse pe toată lumea bucureşteană de pe atunci; a stat mai mult la vorbă cu mine, întrebându-mă de unul şi de altul, m-a întrebat despre scopurile ce aveam şi m-a sfătuit să primesc a rămânea în Moldova, oferindu-mi o catedră în Academia Mihăileană, şi iată-mă aşezat înaintea unei table cu creionul de cretă în mână, arătând tinerilor, dimineaţa, proprietăţile cercului, ale elipsei, ale parabolei şi ale iperbolei şi, după amiazi, vorbindu-le despre formaţiunile munţilor ş-a straturilor pământului.
Grei, dar plăcuţi ani am petrecut noi împreună; mult am luptat noi, tinerii de pe atunci, cu prejudeţele şi cu obiceiurile cele rele, mult am apropiat noi clasele între dânsele; multe idei greşite de ale bătrânilor şi de ale boierilor am spulberat şi multe idei moderne am împlântat în spirite; multă rugină am curăţit de pe mulţi. Am făcut-o respectând credinţele fiecăruia, cinstind perii cei albi, lăudând şi admirând fapta bună, ori de unde venea, şi venerând pe acei cari iubeau ţara şi dreptatea.
Lucram şi luptam nu împins de setea de posturi bine plătite sau de dorinţa de ranguri pe scara arhontologiei, dar numai de dorinţa de a dezvolta în spirite şi în inimi sentimentul binelui, al frumosului şi iubirea de ţară. În bani eram plătiţi cum da Dumnezeu; eu, pentru două lecţii pe zi, adică 24 de ceasuri de catedră pe săptămână, primeam 300 de lei vechi, 8 galbeni, ceva ca un franc pe lecţiune; dar eram bine răsplătit prin satisfacţiunea ce simţeam văzând pe toată ziua cum se lărgea cercul ideilor celor bune. Lucram fiecare cu cuvântul şi cu condeiul, după puterile mijloacelor noastre, la dezvoltarea naţionalităţii române. Şi ştii că lucru nu era lesne într-un timp pe când chiar cea mai mică aluziune era pedepsită cu închisoare şi cu esil.
Ca să aibă urmaşii noştri o idee despre libertatea cugetării de atunci, le voi spune că marele nostru poet Alexandrescu fusese închis la agíe la Bucureşti fiindcă consulul general Ritof descoperise că în fabula Lebăda şi puii corbului, prin Vulpe poetul voise să înţeleagă pe Rusia, prin puii corbului pe noi, românii, pe cari Vulpea voia să-i amăgească, şi prin Lebădă pe Franţa, care voia să ne scape din labele Rusiei.
Un profesor din Academia Mihaileană, Lăzărescu, era destituit pe spusa unui călugăr muscal din Mănăstirea Neamţului, care raportase consulatului rusesc că, ascultând la o fereastră, auzise pe acest profesor enunţând idei liberale. Consulul Kotzebue ceruse destituirea lui, şi nici ministrul instrucţiunei publice, Alecu Balş, nici vodă nu îndrăzneau să-l scape.
Cuvântul progres era proscris. Vestitul cenzor Florescu s-a spăriat şi s-a scandalizat când i-am dus no. 1 al revistei ce începusem cu tine, cu Cogălniceanu şi cu C. Negruzzi, intitulată Propăşirea, foaie ştienţifică şi literară; a şters cu condeiul său cel aspru cuvântul din frunte, îndurându-se a lăsa numai foaie ştienţifică şi literară. Mult răsunet a avut acea publicaţiune, deşi fără titlu, până când foarfecele cenzorului au venit şi i-au tăiat firul vieţii.
Ţi-aduci aminte de impresiunea ce a produs cetirea întăielor tale poezii, acasă la Alecu Balş Lungu, unde începusem a ne aduna în toată luna, ca să petrecem seara în convorbire şi cetiri literare, serate la cari asistau mulţi din boierii cei mari, între cari unul din cei mai regulaţi era Grigorie Ghicab, fostul domn de la 1849 până în 1857.
Ţi-aduci aminte cu câtă căldură şi devotament am susţinut candidatura la scaunul arhiepiscopal a episcopului de Roman, în contra stariţului de Neamţ, Neoniil, care era patronat de consulul rusesc, şi cum am convins pe toţi boierii să voteze pentru Meletie, care era un bun român.
Ţi-aduci aminte cu câtă energie am smuls din mânile poliţiei o damă care avusese imprudenţa de a profera într-o seară sub mască cuvinte cu aluziune politică, cum ne-am grupat toţi tinerii într-o gândire, puind în capul nostru pe cavalerescul cneaz Gheorghe Cantacuzino, şi cum am rezistat soldaţilor cari avea ordin să întrebuinţeze baioneta în contra noastră. Parcă văz şi acum pe regretatul nostru amic Alecu Moruz tăvălindu se într-un terci de noroi cu trei soldaţi în braţe.
În Academia Mihăileană organizasem câteva cursuri libere. La interesantele lecţii de istoria ţării, ţinute de Cogălniceanu, amfiteatrul era totdeauna plin, la cursul meu de economie politică începuse a veni mulţi boieri şi ascultau cu atenţiune.
Noi, tinerii, devenisem sâmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului.
Eram susţinuţi în societate, în propaganda ce făceam în favorul ideilor liberale, de Elena Negri, sora lui Costache Negri, de amica sa, frumoasa şi graţioasa Emilia Reymon, de fiicele doamnei Maria Rosnovanu, Catinca şi Zoe Sturdza. Ideile egalitare şi democratice începuse a se introduce chiar în saloanele elegante şi aristocratice ale plăcutei şi spirituoasei contese Elena Sturdza.
Cu câtă părere de rău am părăsit Iaşul şi m-am despărţit de voi, bunii mei amici; o datorie de familie sacră şi dureroasă mă chema la Bucureşti; tatăl meu căzuse greu bolnav.
ion ghica
