Ion Ghica și responsabilitatea libertății

Studiul secolului XIX a constituit, până în anii din urmă, un teren de predilecție pentru construcțiile propagandistice ale regimului comunist și al acestui hibrid bizar pe care ne încăpățânăm, în absența unui termen mai adecvat, să-l numim democrația de după 1989. Generația de la 1848 în mod particular a cunoscut un destin nefericit mai cu seamă în intepretările istoriografice preocupate să fundamenteze și să consolideze „bazele științifice” ale național-comunismului ceaușist. Anii ’80 ai secolului precedent au intregit munca de coborâre în derizoriu a producției intelectuale a unei generații responsabile, cu bune și cu rele, de prima etapă a modernizării politice, instituționale românești demarată la jumătatea secolului XIX. Evident, nu toți autorii generației de la 1848 puteau fi recuperați de propaganda oficială. Victime sigure au fost membrii grupului istoricilor: Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, utilizați până la saturație în propaganda naționalistă. Acolo unde autorii de la 1848, școliți în occident, concepeau discursul istoriografic drept mijloc pentru constituirea unui etos modernizator, propaganda ultimilor ani Ceaușescu citea continuitatea în spațiul carpato-danubiano-pontic. Puțin câte puțin, această generație a devenit, pe nedrept am spune, exclusiv purtătoarea simbolică a unui romantism degradat și ușor inconsistent, adesea opus, chiar și în abordările mai puțin politizate, rigorii critice a generației junimiste.
La o privire mai atentă și dezbărată, în măsura posibilului, de prejudecăți istoriografice, această generație se relevă a fi nu numai una extrem de diversă în expresia și alegerile intelectuale făcute, ci și surprinzător de bogată în viziunile filosofico-politice și metodologice.
Ion Ghica (n. 12 august 1816, București, d. 22 aprilie 1897, Ghergani, Dâmbovița), nepot de soră al lui Ion Câmpineanu, cu o carieră politică diversă și agitată (membru al societății secrete Frăția, guvernator de Samos, de cinci ori prim ministru) face figură aparte (1) în peisajul generației sale. Chiar și formarea intelectuală este diferită de a majorității colegilor lui de generație. E matematician, absolvent al Ecole des Mines la Paris, cu interese puternice în zona economiei politice (audiază cursuri de specialitate la Collège de France). Preocupările diverse îl conduc la redactarea, de-a lungul anilor, a Convorbirilor economice, care adună principalele idei — nu foarte originale, dar extrem de interesante în contextul românesc, inspirate de utilitarismul lui Mill ori de ideile economice ale lui Jean-Baptiste Say — dar și a mai cunoscutelor Scrisori către Vasile Alecsandri, unde se regăsesc o parte din ideile politice de inspirație doctrinară ale autorului.

Parcursul său intelectual și opțiunile mai degrabă liberal-doctrinare (e un mare admirator al lui François Guizot) îl situează într-o poziție adesea opusă în raport cu ceilalți „colegi de generație”, în special cu C. A. Rosetti. Schimbul lor de scrisori din perioada imediat următoare eșecului revoluției de la 1848 arată foarte limpede cât de fundamental diferite sunt viziunile asupra revoluției democratice ale celor doi autori. Ion Ghica se arată de atunci adeptul unei viziuni liberale care îmbină tipologiile tocquevilliene (pledoaria pentru starea socială democratică, de pildă, ori pentru principiul subsidiarității în funcționarea administrației locale) cu aprehensiunile liberalismului doctrinar față de caracterul natural al competențelor democratice individuale.

Cultura politică democratică: muncă pentru trei generații

Prudența metodologică (și practică!) a acestui intelectual e cu atât mai remarcabilă cu cât contextul în care se dezvoltă e și unul extrem de sensibil: e vorba de acel travail de deuil postrevoluționar, unde constatarea eșecului e asumată, povestită, explicată. Intelectualitatea valahă și cea moldoveană își consumă propriul „post 1789”, după modelul francez, iar la Ion Ghica discursul „post 1848” se concretizează nu numai în acceptarea problematizată a erorilor de parcurs, ci și în conceptualizarea lor, în stabilirea unor repere metodologice precise: reforme instituționale în paralel cu cele din educație. Îndemnurile la „liniște absolută” adresată de moderatul Ghica într-o scrisoare către Grigore Alecsandrescu în iulie 1850 își răspund cu planul de reformă a educației expuse în Ochire asupra Științelor sau în Pământul și omul, într-o viziune care are ca punct de plecare reformele graduale, democratice, incompatibile cu transformările brutale.
Un plan de reformă care avea însă ca scop fundamental educarea cetățeanului competent: acel individ apt să se desfășoare în deplinătatea discernământului său politic în spațiul public, democratic. Or, pentru democratizarea votului — văzut ca principal instrument al regimurilor liberale — pe lângă egalitate, o altă condiție fundamentală este formarea cetățeanului competent. Adept al unei căi de mijloc în adoptarea reformelor, Ghica deplânge în prefața Convorbirilor economice lipsa de măsură a contemporanilor săi: „Acei care nu voiesc nici distrugerea, nici conservarea a tot ce esistă (…) au fost tratați ca inamici și loviți din toate părțile” (2). Asumarea drepturilor democratice și a libertății de alegere presupune, potrivit lui Ghica, preexistența unui sistem complex de educație politică asumată de instituții și de corpul social deopotrivă. Conjugarea acestor elemente și dobândirea, de către fiecare individ, a unui nivel de cultură politică trebuie să meargă împreună cu un proces de învățare activă a procedurilor democratice — un exercițiu continuu de asumare și practicare a libertății în spațiul votului universal: „… cred că nimic nu dezvoltă gândirea politică a unui popul ca votul universal. Am putut zice că până acum nu i-am văzut efectele, fiindcă trebuie să treacă câtăva timp, poate o generație și două, până ce efectul votului universal în Franța să poată avea vreo înrâurire asupra stării noastre politice” .(3)
Așadar, funcționalitatea democratică este condiționată în opinia lui Ion Ghica nu numai de crearea de instituții, ci și de achiziția unei culturi politice pe măsură, de integrarea unor principii de „legalitate, moralitate și justiție” .(4) La mai bine de 160 de ani distanță de la punerea pe hârtie a acestor proiecte pe care Ghica le vedea realizabile în biografia a trei generații consecutive, cultura noastră politică bate, voios, pasul pe loc…

1) Datele biografice, precum și referințele la texte, se regăsesc în ediția Ion Ghica, Opere, ed. îngrij., studiu introd., note si comentarii, bibliogr. și indici de Ion Roman, vol. 1-6, editura Minerva, București, 1967-1988.

2) Ion Ghica, ed. cit., vol. II, p. 5.

3) Idem, vol. VI, p. 155, „Scrisoare din 5 mai 1850 către C. A. Rosetti”.

4) Idem, vol. II, p. 166