G. Sion, „Suvenire contimpurane”, (fragment 4)

I

Până la etatea maiorităţii, am trăit şi am lucrat sub direcţiunea tatălui meu; rareori, sub scutul de dragoste al mamei mele, îmi permiteam a mă emancipa şi a face lucruri neaprobate de dânsul. Acuma venise timpul când credeam că mi se cuvenea a mă emancipa. Tatăl meu însă, fără a considera că nu mai eram copil şi că trebuia să asculte şi avizul meu, din contra, din zi în zi se arăta mai nătâng: voia a face toate după capriţiul său şi contraria orice părere sau idee manifestam relativ la soarta intimă a familiei, care mă interesa mai tare ca orice.
Cu vreo doi ani înainte, voind a regula soarta surorilor date la călugărie, a găsit cu cale să le ia de la monastirile cele mari unde le aşezasem şi să le mute la schituri mai mici şi mai apropiate de moşia noastră. Deci uneia îi făcu chilie la Giurgeni, în districtul Romanului, iar alteia la Bogdăniţa, în districtul Tutovei. Apoi, după moartea maicei mele, a voit să mai dea patru fete la călugărie, ceea ce eu nu voiam a aproba. Din această cauză, şi altele care e de prisos a le mai memora, au venit neînţelegeri între noi. Văzând aceasta, într-o zi i-am declarat că eu nu mai stau acasă, că mă voi duce la Iaşi, pentru ca să caut sau să intru în vreo şcoală, sau să îmbrăţişez cariera funcţiunilor.

G. Sion,” Suvenire contimpurane”, Polirom, 2014

II

Tatăl meu atuncea, departe de a se opune, mi-a destinat în plină posesiune via de la Valea Adâncă de lângă Iaşi, două camere în casele ce le aveam lângă Sântul Nicolae cel Sărac şi doi băieţi de ţigani spre a mă servi. Apoi, aducându-mă el însuşi la Iaşi, merse cu mine la spătarul Vasile Pogor, care era directorul Departamentului Dreptăţii, prezentându-mă şi arătându-i dorinţa mea de a căpăta vreo funcţiune. Ca unul care cetisem Henriada lui Voltaire, tradusă de acest important personagiu, mă dusesem cu entusiasm la el, sigur fiind că oamenii cari fac versuri – sau aşa-zicând poeţii – trebui să fie buni, blânzi, veseli şi espansivi. Nu ştiu de ce, dar aşa credeam eu că trebui să fie cei ce se zic fiii muzelor, cari se inspiră de Apolon şi caută rime pe sub coastele Olimpului.
În contra aşteptării mele însă, viitorul meu superior, departe de a mă încânta, la prima aparenţă mi s-a părut mai indigest decât versurile Henriadei. Posac, posomorât, grav, serios, atâta mi se păru de antipatic, încât îmi venea să las la el pe tatăl meu şi s-o rup de fugă. M-a întrebat ce carte ştiu, unde am învăţat şi dacă scriu bine. Răspunsei cum mă pricepui, apoi se puse de scrise pe o bucăţică de hârtie ceva şi acea hârtie dând-o tatălui meu, îi zise să mă ducă la căminarul Dumitrachi Cornea, care era cap de diviziune sau şef de secţie, cum se zicea pe atuncea.

suvenire-contimpurane-bibl-memoria-a
Acest personagiu era cu totul de altă natură: vesel, surâzător, glumeţ, după ce a îmbrăţişat pe tatăl meu, pe mine m-a sărutat părinteşte şi mi-a spus că, numai să fiu aplicativ, şi va face toate chipurile ca să mă înainteze, adăugind că suntem şi ceva rude, sau cimotii, cum se zice la Moldova. Deci mă dete sub ordinele stolonacealnicilor (capi de birou) săi, Matachi Lupu şi C. Papafil, cari la rândul lor mă puseră în comunicaţiune cu alţi copişti, cu cari trebuia să conlucrez.
Iată-mă căpătuit şi intrat într-o viaţă cu totul nouă, în care a trebuit să fac atâtea esperienţe şi să încerc atâtea decepţiuni!

III

Nu ştiam de am leafă sau nu. La capătul lunei însă mă pomenii chemat în cabinetul directorului, care mă puse să subscriu pe o listă şi apoi îmi dete în mână 50, adecă cincizeci lei (vechi, se înţelege), zicându-mi că aceasta este de la excelenţa sa domnul ministru. În adevăr, acea excelenţă era atâta de nobilă, încât nu se înjosea să ia leafa pentru funcţiunea ce ocupa. A servi ca ministru, după părerile de atuncea, pentru nobili era o datorie, care nu se cuvenea să fie remunerată. De aceea, leafa de două mii lei pe lună, ce avea ministrul, se distribuia la candidaţii ce nu intrau în stat (ca de-alde mine) şi la alţi funcţionari din departament şi chiar de prin tribunale, cari se ştiau că sunt mai necesitoşi.
Ce bogat m-am crezut când am primit cei întâi bani ca leafă! Ce mai chefuri am făcut cu cei 50 de lei! Până şi luxul de a lua îngheţată mi l-am permis, o dată pe săptămână (de câte 20 parale), şi mi se părea că fac un act de desfrânare!
În curând mi-am făcut camaraderii plăcute, căci, nu ştiu cum se făcea, mai toţi cei cu cari făceam cunoştinţă mă afecţionau. Până şi morocănosul de directorul meu, într-o zi nemerindu-se să ne întâlnim în scară când ieşeam de la cancelarie, mă pomenii că-mi spune să mă urc în trăsura sa, care trăsese la scară. Apoi, ducându-mă acasă la el, mi-a spus (ceea ce foarte mult m-a uimit) că am să mănânc la el. După ce mă prezentă la cocoana d-sale, aceasta mi-a vorbit cu atâta bunătate şi blândeţă, încât mi-a descleştat gura; şi nu numai că am mâncat bine (de trei ori poate cât ei amândoi), dar am şi vorbit, se vede, ceva care i-a făcut să râdă; iar după masă, când le-am sărutat mâna ca să-mi iau adio, cocoana m-a invitat ca în toate joile să viu să mănânc la ei. Când am spus aceasta la cancelarie a doua zi, s-au minunat toţi, fiindcă nimeni, niciodată, nu văzuse pe boierul Pogor râzând sau surâzând; deci eu comisesem o adevărată minune, puindu-l în veselie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *