G. Sion, „Suvenire contimpurane”, (fragment 2)

După vacanţe, Cuciuc nu se mai întoarse. Postul său de copist rămâind vacant, mi s-a încredinţat mie. N-am putut să-i scriu pentru ca să-i arăt regretele mele, fiindcă pe atuncea nu era serviţiu postal organizat pentru corespondenţa privată şi omul, dacă nu găsea o ocaziune sau dacă nu trimitea înadins pe cineva cu o scrisoare, n-avea mijloc de comunicaţiune.

G. Sion,” Suvenire contimpurane”, Polirom, 2014

În vara anului viitor, tatăl meu hotărându-se a face un pelerinagiu pe la monastiri, puse patru cai la o braşoveancă mare ce avea, grămădi în ea cinci din copiii săi cei mai mari – între cari eram şi eu – şi, de la Iaşi, ne îndrumarăm spre Monastirea Neamţului. Pe atuncea se făcea mare caz de minunele unei icoane a Maicei Domnului, la care alergau toţi cei ce sufereau de boale, de necazuri şi de sărăcie. Pentru ziua de Înălţare, când este hramul monastirei, venise multă lume mai din toate părţile din ţară, încât n-am fi avut loc de găzduire, de n-am fi luat cu asalt chilia unui călugăr cu care tatăl meu zicea că ne rudim. Ne duserăm, ca toată lumea curioasă, să vedem azilul alienaţilor. Când colo, ce-mi văzură ochii! Amicul meu Dumitrachi, îmbrăcat în costumul ordinar al internilor, cu picioarele şi cu capul goale, ducea un ciubăr (hârdău) purtat pe umeri împreună cu un alt intern ca şi dânsul. Era atât de schimbat, încât nu l-aş fi putut recunoaşte, dacă nu se uita el la mine şi nu mă striga pe nume!

suvenire-contimpurane-bibl-memoria-a
După ce puse ciubărul unde trebuia, veni la mine şi mă apucă de gât, plângând.
— Dar ce este asta, Dumitrachi dragă? Ce va să zică? Eşti nebun?
— Sunt tot acela ce mă ştii, scumpe Iorgule! Dar, cum vezi, sunt victima urgiei tatălui meu.
— Cum? Ce feliu?… Nu înţeleg.
— Iată ce este. După obiceiul pământului, părinţii ştii că au dreptul să şi pedepsească copiii cu închisoarea în monastire. Tatăl meu a voit să mă pedepsească şi iată mă aice!
— Cum? Fără judecată? Fără nici o înculpare?… După un simplu capriciu?
— A dat o denunţare la Mitropolie că eu aş fi voit a atenta la viaţa lui şi a căpătat ordin ca să mă ţie aice încarcerat pe timp de un an.

— Dar cum a putut face aceasta? Făcut ai tu ceva pentru ca să atragi asupră ţi o asemine oribilă bănuială?
— A fost un adevărat eveniment al fatalităţii. Anul trecut, când, după cum ştii, am venit împreună cu frate meu la ţară ca să petrecem vacanţele, am plecat într o zi, împreună cu frate meu, la vânătoare. După ce am umblat pe sub poalele pădurei după turturele, de care am ucis câteva, înspre amiază ne întorceam spre casă. Drumul fiindu ne prin fundul livedei, ne am luat după nişte cârduri de grauri cari săreau dintr un copaci în altul, tupi¬lându ne şi silindu ne ca să ne apropiem de ei. În urmărirea aceasta, observând că graurii se lăsase pe un loc semănat cu linte, care despărţea livedea de vie, când mi s a părut că m am apropiat îndestul, am tras. Căzuse vreo patru. Când m am răpe¬zit ca să i ieu, deodată mă pomenesc cu tatăl meu că iese din marginea viei, plin de sânge pe obraz. Atuncea, aruncându se asupra mea, îmi ia puşca din mână, strigând:
— A! Hoţule, tu tragi asupra tatălui tău? Aşteaptă, tâlharule, că ţi oi arăta eu ţie!

Frate meu voieşte să intervie, dar îi ia şi lui puşca din mână şi, aceea fiind încărcată, o îndreaptă asupra noastră, ordo¬nându ne ca să mergem înainte spre casă. L am ascultat: am mers bocindu ne, plângând şi jurându ne că nu ne a trecut prin gând asemine crimă şi că, dacă în adevăr l-a atins vreun halici când am tras în grauri, aceasta n-a putut să fie decât un joc al întâmplărei. El însă, îndată ce ne-a dus acasă, ne-a închis într-un hambar, ne-a legat cu mâinile îndărăpt pironiţi de nişte stâlpi şi ne-a bătut într-un mod teribil; nopţile ne ţinea închişi acolo, tot legaţi, aşa că nu puteam nici măcar să ne culcăm, iar zilele ne punea la torture până ne vedea că leşinăm. A treia zi, surprinzând pe soţia sa că ne adusese vin de băut şi apă ca să ne aplice pe vânătăi, a luat-o şi pe ea la bătaie aşa de cumplit, încât ne rugam s-o ierte şi să grăbească a veni spre a ne omorî. După trei zile de torture, în fine văzurăm că a trimis pe un ţigan bătrân să ne dezlege şi să ne aducă o sarcină de paie pentru ca să ne aşternem.
Ţiganul, care compătimea de suferinţele noastre, ne aduse apoi câte ceva de mâncare şi ne îngriji o săptămână cât am stat încarceraţi, cu un devotament pentru care-i vom păstra recunoştinţă cât vom trăi. Peste o săptămână, pe mine mă puse, legat ca pe un criminal, într-o căruţă şi mă trimise la isprăvnicie, cu adresă ca să mă încarcereze la Monastirea Neamţului pe un an de zile; pe frate-meu, acuzându-l că mi-a fost complice, spre a-l pedepsi, l-a îmbrăcat în haine de argat şi, fără a-l mai trimite la şcoală la Iaşi, l-a destinat să muncească cu argaţii la plug şi la toate lucrurile câmpului, să trăiască şi să mănânce cu argaţii şi să nu aibă voie a veni pe sus prin casă; iar soţiei sale şi copiilor ei le-a dat aspre ordine ca să nu ne mai cunoască ca fii ai săi, nici să vorbească cu noi. Mai sunt vreo trei luni până să-mi închei termenul pedepsei; ce va mai fi după aceasta, nu ştiu. Plânge-mă, amicul meu, căci nu ştiu desperarea unde mă va putea duce. Ţi-am mai spus, mi se pare, că mă trag dintr-o familie blestemată.
— Nu pierde speranţa, amicul meu. După viscole şi vijelii vin zilele cele senine şi plăcute.
— Zile senine? Pentru mine?… Nu ştiu, zău!

Fragment 3

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *