G. Sion, „Suvenire contimpurane”, (fragment 1)

Personagiul cel mai important de la via mea, carele cumula funcţiunile de intendent, de majordom şi de fecior, mai propriu vorbind vieriul meu Ion Buruiană, rămăsese văduv. Nevasta lui, Gafiţa, care mulţi ani îmi servise ca bucătăreasă la vie şi era artistă în facerea borşului şi a fripturilor, murise (Dumnezeu s-o ierte) şi lăsase pe bărbatu-său, tocmai când avea mai mare nevoie de ea, cu doi copii în vatră. Multe lacrimi a vărsat bietul Ion, mai un an de zile; dar după această trecere de timp, mai târziu poate decât alţii, a căutat să se console, căci de! aşa e făcută lumea aceasta mare şi largă.
suvenire-contimpurane-bibl-memoria-a

Deci după ce a iscodit toate văduvele de pe Valea Adâncă şi de la Galata, că doară îşi va găsi o păreche potrivită cu care să se însoţească, după ce cercările lui în acele părţi au rămas mult timp nefructuoase, în cele din urmă el şi-a îndreptat cercetările spre Capitală; şi într-o bună dimineaţă, aducându-mi cireşe şi zarzăre de la vie, îmi spune, totodată scărpinându-se la ureche, că a hotărât să se însoare, căci – zicea el – îi vine foarte greu fără femeie: n-are cine vedea cumsecade de copii ca să-i hrănească şi să-i spele, căci soră-sa, care-l ajutase până atuncea, voieşte să se mărite.

— Bine ar fi, Ioane – îi zisei –, numai de ai găsi o femeie potrivită cu tine. Ochit-ai vreuna?
— Apoi… cam aşa… Am găsit una şi am avut vorbă s-o iau pe cercare: să trăim o lună împreună; de ne-om împăca, ne-om cununa; de nu, cale bună!
— Înţeleaptă tocmeală, Ioane! Să ştii că de va ieşi treaba bine, eu voi fi naşul tău. Dar cine e? De unde e?
— O cunoşti şi d-ta, căci în curtea d-tale am cunoscut-o.
În momentul acela venindu-mi spălătoreasa cu albiturele, Ion, arătându-mi-o, zice:
— Iaca! Asta este, cocoane… dacă mă iertaţi să vă spun…
— Hei? Ce spune Ion, Mario?
— Ce? Ţi-a spus şi d-tale? Ei, bată-l sănătatea! Dacă-i aşa, te rog să-mi spui şi d-ta dacă aş face bine să-mi leg capul cu dânsul. Nu-i vorbă, doresc să am şi eu casa mea, dacă se poate, căci mi s-a urât cu văduvia.
— Ai dreptate, Mario, şi cât despre om, cred că nu-i găsi altul mai bun: îl cunosc de opt ani; e harnic, cinstit, nu beţiv, deştept. Dar este ceva la mijloc: nu ştii tu că corbul cu porumbiţa nu se pot împărechea? Tu, din păcate, eşti ţigancă, roabă. Ce-ar zice stăpânii tăi?
— Cred că n-are cine să zică nimica. Eu, dacă stau în curtea boierească, stau fiindcă am odaia şi tainul meu; dar altfel nu mai sunt supusă la robie. Am carte de iertare de la răposatul boier, Dumnezeu să l ierte!
— Mult îmi pare bine de ceea ce spui, Mario. Dacă e aşa, să ştii că eu sunt nunul tău. Dar pentru ca să nu se facă vreo gălă¬gie sau să se zică că eu m am apucat să însor pe un român cu o ţigancă, ceea ce foarte rar se întâmplă la noi, să mi aduci să văd şi eu cartea care zici că o ai.
— Numaidecât, căci locuinţa mea e la doi paşi.
Nu trecură zece minute şi Maria, întorcându se, îmi puse dinainte un plic cam afumat de vechime, în care găsii o hârtie strânsă în patru, cu cuprinsul următor:

Fac cunoscut că pe ţiganca Maria, fiica lui Dumitru Cracău, coborâtor din robii moşteniţi de la părinţii mei, văduvă prin moartea barbatului ei, fiindcă din copilărie crescând în curtea mea a slujit cu credinţă şi vrednicie, cu tragere de inimă şi cu neadormire, aşa încât a atras totdeauna mulţămirea mea şi a soţiei mele, prin această carte ce i dau la mână, o iert de robie şi o las să se ducă oricând şi oriunde va vrea, iar cât va voi să stea în curtea mea, se va bucura nesupărată de camera în care locuieşte şi de tainul ce capătă, ca toţi ceilalţi robi ce locuiesc în curte. Aceasta să fie spre pildă de îndemnare şi pentru fiul ei Dincă, care, de se va purta bine ca muma sa, va căpăta şi el iertare la vreme. 1849, iunie în 8 zile.
DIMITRIE CANTA LOGOFĂT

Lectura acestui frumos document făcând o cu voce tare, provocă mai întâi suspine şi apoi lacrime în ochii Mariei.
— Hârtia este bună, Mario, şi nu cred că va putea cineva să o tăgăduiască. Ca unul care am cunoscut pe răposatul, voi putea mărturisi că este în adevăr scrisă de el. Dară spune mi: cucoana ştie de asta?
— Zău, nu ştiu dacă ştie. Când mi a dat o boierul, mi a zis să mă slujesc de ea numai când o fi ca să ies din curte. Numai băiatul meu, după ce a învăţat carte, a cetit o. Cuconiţei nu i am spus, fiindcă şi dumneaei a fost bună pentru mine şi aş şedea toată viaţa în curtea d sale, dacă nu mi ar veni să mă duc după omul acesta. Dar oricât de fericită aş fi în casa lui, nu cred că mi s ar usca lacrimele de pe obraz până nu voi vedea pe copilaşul meu lângă mine… şi cine ştie când se va întoarce de la Parisul acela, arde l ar focul!
— Eu cred că dacă, înainte de a pleca la Paris, te ai fi rugat să i dea iertare, poate…
— Aşa! Ferească Dumnezeu! Cucoana, după cât am văzut, s a deprins cu el aşa, încât cred că nu l ar slobozi pentru toţi sfin¬ţii din cer. Băiatul meu a avut două noroace pe lumea aceasta: mai întâi pe mine, că l am născut, şi apoi pe cocoana, care de mic l a luat în dragoste: de mic l a îmbrăcat cu straie pot să zic boiereşti… Când ai şti d ta de câte ori mi a dat ghionturi când nu l vedea destul de curat, destul de pieptănat şi destul de îmbrăcat!… Apoi, de la vârsta de şase ani l a pus să înveţe carte mai dehai decât un cuconaş, cu dascăl care venea acasă de l învăţa… Acuma, ce să zic? E bine băiatul, bine de tot; mai bine nu i pot dori. Dar oricât de bine e, nu ştiu cum şi de ce, când mă gândesc că poartă numele de rob, mi se sfâşie inima şi mă blestem pe mine însămi că n am ştiut cum să fac ca să i fi scos lui iertare în loc de a mi scoate mie. Acuma, de! Cocoana îl iubeşte şi cât o trăi ea o să i fie bine şi rog pe Dumnezeu seara şi dimineaţa ca să i lungească viaţa; dar, Doamne fereşte, moare, poate, înainte de a apuca să i dea carte. Cine ştie atunci pe ce mână de stăpân o s ajungă bietul băiat? Când mă gândesc la asta, mă cutremur!

G. Sion,” Suvenire contimpurane”, Polirom, 2014

— Lasă grija asta deoparte, Mario. S avem credinţa în Dumnezeu. Cu ajutorul lui, multe minuni se fac. Trebuie să ştii că boierii cei tineri lucrează din toate puterile ca să se prefacă lucrurile în ţara aceasta; şi m aş prinde ca să mă dau eu ţie rob, dacă până în doi trei ani vor mai fi robi pe lume. Da, da, în curând ţigănimea toată va juca hora iertării de brâu cu toţi românii.
— Să vă ajute Dumnezeu!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *