Duhul Moldovei

De ce sunt moldovean? Poate pentru că, dincolo de zgura vulgară de astăzi, dincolo de graiul gutural şi grăbit al contemporanilor mei, întrevăd majestatea solitară a coloanelor unui templu uitat. Poate pentru că, în pofida energiei pe care o cultiv şi a rigorii cotidiene, dorul mă încearcă şi mă face să mă intorc, pe cărările reveriei, în Focşaniul de unde totul a început. Poate pentru că detest sunetul metalic şi răguşit al progresului, înlăturând case, destine şi amintiri, preferând să contemplu desenul melancolic al unui fronton pe cale de se prăbuşi sau curbura eterică a unor trandafiri. Poate pentru că trecutul palpită, nedomolit, în inima mea, iar singurul loc în care sunt cu adevărat acasă este teritoriul de cuvinte şi de şoapte pe care îl împart cu cei care au fost şi nu mai sunt decât umbre. Poate pentru că, în pofida clişeelor, aburul slav a trecut în privirile noastre şi rândurile lui Turgheniev sau Cehov mă incântă cu muzica lor delicată, ca un spectru care îmi atinge fruntea, dimineaţa.

În Ionel Teodoreanu, acest duh calător al Moldovei s-a întrupat, la fel cum s-a întrupat, înaintea sa, în ezitantul paşoptist Russo. În avocatul elegant, în romancierul adorat, în intelectualul ce onora şezătorile literare, se simţea pulsiunea unui spirit ce se invecina cu trecerea şi cu moartea. I-a fost dat lui Teodoreanu să fie cronicarul acestei lumi închise în cutia muzicală a Medelenilor. În rândurile trilogiei sale memorialistice, de la “În casa bunicilor” până la “Masa umbrelor”, trecând prin “Întoarcerea în timp” un sunet al Moldovei este salvat, ajungând până la noi, ca prin miracol. Detalii, gesturi, amintiri, fragmente muzicale, săruturi şi regrete, cu toate sunt prinse între coperţile acestui album pe care Teodoreanu îl strecoară peste Styx.

Ca şi duhul Moldovei, literatura lui Teodoreanu este inseparabilă de sentimentul despărţirii şi al morţii. Mireasma bunicilor, ca şi curcubeul vacanţelor, pot fi conservate doar în sipetul poveştilor pe care le citim şi le recitim. Doar textul poate fi barajul ridicat în calea uitării. Moşiile, jocurile, graţia simbolistă a pianului, frazarea naivă a iubirilor, întreaga armonie a Moldovei de atunci nu mai sunt decât un praf pe care visul îl mai retrezeşte la viaţă, ca prin farmec. Miorcanii şi Medelenii sunt ascunşi sub lespedea de plumb a timpurilor de astăzi.

De ce sunt moldovean? Poate pentru că mă întorc la Teodoreanu, de fiecare dată, în zilele în care dorul mă ispiteşte cu volutele sale. Iar atunci duhul Moldovei străluceşte, himeric, din profunzimile literaturii sale, asemeni unui curcubeu ce sfidează cenuşiul,decăderea şi moartea.