Cititorul, armă neconvenţională

Da, ştiu, cartea tipărită îşi trăieşte ultimele decenii, sau poate chiar ultimii ani… Directorii marilor biblioteci (chiar şi din România) se plâng din ce în ce mai frecvent de problema spaţiilor de depozitare.

Ideea „depozitului legal” (obligaţia unei categorii de biblioteci de a avea cel puţin un exemplar din orice tipăritură produsă într-un spaţiu anume) e văzută drept o calamitate şi, ca urmare, se încearcă schimbarea legii – măcar în sensul înlocuirii cărţilor „clasice” cu cele în format electronic.
Cu toate acestea, ultimii oameni din lume cărora le pasă de presupusul viitor negru al cărţii sunt scriitorii. Interviurile, anchetele, sondajele privind „şantierul de lucru” sunt burduşite cu planuri, idei, perspective ce nu par deloc înfricoşate de reacţiile tot mai pipernicite din direcţia pieţei. Ca să nu las impresia unui judecător făţarnic, mărturisesc, plin de smerenie, că prin diversele mele carnete de însemnări abia aşteaptă să fie transpuse în cărţi suficiente volume, gata structurate, cât să sperie orice librar. Cu o condiţie: s. D. n. p. v., cum spunea Tolstoi.
Simultan cu diminuarea numărului de cititori, creşte numărul cărţilor tipărite în condiţii grafice remarcabile. Cum între valoarea conţinutului şi frumuseţea obiectului nu e, adeseori, nicio legătură, se ajunge la situaţia paradoxală ca scriitori de prima mână să fie scoşi în lume în condiţii precare, pe când veleitari tenace să beneficieze de veşminte grafice de invidiat. Primesc adeseori (ba chiar din ce în ce mai des) cărţi voluminoase, impecabile imprimate, mieros autografiate, ale unor veleitari incurabili. Diverse ca stiluri şi genuri (amatorul nu iartă nimic: nici poezia, nici proza, nici eseul, nici aforismul), ele au ceva comun: pe copertă tronează, în postúri flatante – instantanee luate cu cincisprezecedouă zeci de ani înainte – fotografia Auctorelui… Prima reacţie e să depun respectivele op-uri în teancul sortit Neantului. Dar calitatea hârtiei tipărite şi a cartonului copertei mă înduplecă să mai zăbovesc o clipă. Nu mult: până dau de numele sponsorilor.
Uneori, aceştia sunt potentaţi locali, dar cel mai adesea e vorba de consiliile judeţene ori municipale. Dacă privaţii fac ce vor cu banii lor, în cazul fondurilor publice parcă ar trebui mai multă vigilenţă. E adevărat că nulitatea e plină de energie şi de relaţii: azi o carte finanţată de primărie, mâine o statuie în parcul orăşenesc, poimâine un nume de stradă, răspoimâine implacabila clasicizare. Şi pentru că veni vorba de clasici, adică de autorii de patrimoniu, poate că n-ar fi rău ca fiecare judeţ să subvenţioneze serii ale scriitorilor importanţi din zona respectivă. Nu e neapărată nevoie ca ei să fi trecut în nefiinţă pentru a binemerita omagiul finanţatorilor. Lansarea unor serii de opere complete (sau „alese”) din creaţia unor personalităţi confirmate ar fi demnă de toată lauda.
Dacă la Stradford-upon-Avon oficialităţile nu se sfiesc să sublinieze elementul local în viaţa şi creaţia lui Shakespeare, nu ştiu de ce ne-am sfii noi să promovăm scriitori deja recunoscuţi naţional şi prin mijloace specifice zonei. Fireşte că iniţiativele n-ar trebui să rămână îngropate pe raza judeţului (sau a reşedinţei de judeţ). Aceste cărţi ar trebui să circule, tocmai pentru că e vorba de creaţii de valoare. Organizarea interjudeţeană ar fi doar o chestiune de voinţă, fie şi la nivel de instituţii culturale (muzee, biblioteci, inspectorate şcolare, universităţi). În felul acesta, s-ar încheia nesfârşitele tânguiri că „ne mor valorile” înainte de a ajunge să fie cunoscute de cititori.
Viitorul cărţii a devenit o preocupare universală. Una din teoriile cele mai răspândite se referă la transpunerea totală a scrisului în mediul virtual. Cărţile propriu-zise, aşa cum le ştim noi, ar dobândi un statut de „artizanat”, fiind rezervate exclusiv colecţionarilor, asemeni timbrelor ori monedelor… Tirajele mici, numerotate, ar presupune şi un preţ pe măsură. Dar şi o piaţă a speculaţiilor şi o „bursă”, unde exponatele s-ar vinde la preţuri astronomice. Cum hârtia nu durează o veşnicie, probabil că în câteva secole ideea de bibliotecă va fi înlocuită cu cea de muzeu, unde tipăriturile clasice vor fi conservate în condiţii speciale, aşa cum sunt păstrate astăzi papirusurile Antichităţii. Despre biblioteci particulare nici nu va mai fi vorba, de vreme ce până şi rarităţi precum ediţia „critică şi sinoptică” a lui Ulysses de James Joyce, editată în trei volume de un colectiv sub conducerea lui Hans Walter Gabler la Garland Publishing Inc., tipărită pe hârtie fără acizi, va rezista, aşa cum ne anunţă pagina de gardă, doar două sute cincizeci de ani…
Ideea imprimării cărţilor în formule „neconvenţionale” nu e nouă. Încă de la începutul anilor ’70, scriitorii au încercat să imagineze modalităţi inedite de a-şi prezenta creaţia. Nu mă refer la înregistrările audio sau video, ori la multimedia, ci la o împingere la extrem a artei tipăriturii. „Neconvenţional”, ca să zic aşa, e şi procesul pe care l-am observat în ultimele decenii. Imediat după 1990, autorul era invitat/ încurajat / obligat (depindea de situaţie) să se implice în procesul vânzării propriei cărţi. Cu alte cuvinte, cobora din lumea „producţiei” (fie ea şi de abstracţiuni, de idei pure), în cea a „circulaţiei mărfurilor”. Un înainte-mergător a fost Mircea Dinescu, pe care l-am văzut cu ochii mei „vânzând” mii de cărţi în cele mai diverse locuri: de pildă, pe o plajă de la Marea Neagră, într-o piaţă centrală din Timişoara şi într-o librărie neîncăpătoare din Arad, unde oamenii blocaseră, la propriu, o stradă întreagă, în aşteptarea unui autograf.
Se pare că şi această epocă a apus, de vreme ce azi a devenit aproape imposibil să aduni la un loc mai mult de câteva zeci de potenţiali cititori, indiferent de anvergura intelectuală sau de celebritatea mediatică a autorului (mă refer la producătorii de literatură, nu la demo-mondenele convertite în guru spirituali, şi nici la psihopaţii care propun, în scrieri indigeste, soluţii miraculoase pentru orice temă: de la fericirea personală şi metode de îmbogăţire instantanee la performanţe sexuale şi psihice). Aşadar, pe lângă datoria de a participa la vânzare, scriitorul mai trebuie să facă şi veritabile expediţii în pampa societăţii pentru a identifica clienţii potenţiali. În urmă cu doi-trei ani, lucrurile erau mai simple şi aproape fireşti. Un simplu afiş în vitrina unei librării, un anunţ în presa scrisă asigura dacă nu un număr mulţumitor de cumpărători, măcar unul decent de participanţi.
Astăzi, nu-i mai scoţi din casă nici cu Twitter-ul ori Facebook-ul. Parcă neam transformat subit într-o populaţie de indivizi care trăiesc prin procură, nişte deficienţi locomotor aflaţi în imposibilitatea de a-şi părăsi apartamentul. Oamenii au ajuns să se mulţumească doar cu ceea ce li se oferă prin televiziuni, internet, site-uri de socializare şi alte formule de distrugere în masă. Ideea adunării laolaltă, a comunicării directe, faţă către faţă, a devenit ceva atât de rar, încât e mai aproape de miracol decât de normalitate. Conversând, la Timişoara, cu un prozator care deplângea împuţinarea celor interesaţi de carte şi cerând candidaţilor la funcţia de preşedinte al breslei scriitoriceşti să se implice şi în această chestiune, dl Nicolae Manolescu a răspuns, cu umor: „Deocamdată, noi suntem Uniunea Scriitorilor… Vom vedea ce vom face când vom deveni Uniunea Cititorilor…”
Dl Manolescu are, tehnic, dreptate. Mi-e teamă însă că ne apropiem vertiginos de momentul când noi, scriitorii, vom fi mai mulţi decât noi, cititorii…

preluat de pe Romania Literara

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *