Micul text introductiv invocat nu lasă nicio îndoială asupra relaţiei emoţionale dintre marinar şi adolescenta întâlnită pe corabia lui Rasputin:
„Numai o fată se poate îndrăgosti. Deoarece ea ignoră cu totul alchimia stranie care invadează corpul şi spiritul.
O tulburare uneori acceptată, dar distrusă adeseori de propria ei violenţă. Nu am văzut în asta decât aspectul derizoriu, efemer. Sunt pregătită să regret de-a lungul întregii vieţi care nu-mi va oferi, fără îndoială, decât palidele reflectări ale unei evidenţe refuzate. Nu-i aşa, Corto Maltese?” (Pratt, Pierre, 1994: 6)
Nu ştim când au fost scrise aceste cuvinte, dar ele indică, dincolo de orice dubiu, că Pandora îşi asumase cu stoicism destinul pe care, pe latură sentimentală, îl ghicea deja ca fiind nefericit.
Cele trei file de jurnal, scrise în intervalul ianuarie 1916 – noiembrie 1918, sunt documente ce transcriu zbaterile unei firi torturate, ale unei fiinţe în egală măsură realistă şi purtată de energia niciodată stinsă a sentimentelor. Prima dintre ele e compusă la 28 ianuarie 1916, la Cape Cod, probabil pe una din proprietăţile bogatei sale familii:
„A trecut un an de când am părăsit insula Escondita. În toate aceste luni, peste lume s-a abătut un văl negru. Cain se pregăteşte să intre în cuptorul european şi multă lume crede aici că America va reveni la rândul ei în război. Această spirală a sângelui mă face să mă gândesc la destinele pierdute, la acel ocean care nu-şi merită numele, la acei marinari japonezi morţi din vina mea, la căpitanul Slütter pe care aş fi vrut atât de mult să-l salvez din faţa plutonului de execuţie, la Corto Maltese, pe care am vrut să-l omor.” (Pratt, Pierre, 1994: 9)
Într-adevăr, în unul din episoadele de început ale Baladei mării sărate, adusă pe culmile isteriei de cinismul, manipulările şi minciunile lui Corto, Pandora trage un foc de armă asupra lui, hotărâtă să-l omoare. În acel moment, ea încă nu ştia că-l iubeşte — sau poate că tocmai glonţul a declanşat acel proces alchimic misterios, care-i va marca întreaga existenţă. A doua notaţie de jurnal, din 7 aprilie 1917, poartă sigiliul unei nelinişti accentuate. Desenul însoţitor, o acuarelă dominată de nuanţe sângerii, ne-o înfăţişează pe Pandora într-o postură profund melancolică. Aşezată într-un fotoliu, tânăra femeie priveşte prin geamul deschis, acoperit în partea de sus de perdelele văluroase. O şuviţă de păr se zbate dezordonată, sub briza care intră în cameră. Mâna dreaptă atârnă inert pe spătarul fotoliului, iar între degete fumegă o ţigară lungă, subţire. În partea dreaptă, pe un gheridon, se află un pahar de whisky pe jumătate gol, o sticlă ce conţine băutura şi un recipient pentru gheaţă. Întreaga scenă emană un aer depresiv, zugrăvind aşteptarea încordată, neliniştea şi înfrângerea. Ea ar putea figura oricând ca ilustrare a temei „lady in distress” — în aceeaşi măsură cu faimosul portret al domniţei din Shalott, pictat în 1888 de John William Waterhouse pentru a ilustra nu mai puţin faimosul poem al lui Tennyson.
Pandora Groovesnore avea toate motivele să sufere, ajungând chiar, aşa cum sugerează acuarela lui Hugo Pratt, să-şi înece necazul în alcool:
„De data asta, zarurile au fost aruncate! America a intrat în dansul macabru. De când cu torpilarea Lusitaniei, isteria anti-germană a doborât ultimele diguri ale non-intervenţiei, iar Preşedintele, partizan al războiului, a obţinut ce-a dorit. Dacă Slütter n-ar fi murit, ar fi putut fi el comandantul U-boot-ului care a precipitat evenimentele.
Am întâlnit nu demult la Boston un domn care-i seamănă. Moştenitor al unei mari familii de armatori, îmi face o curte asiduă. Nu ştiu ce să cred. Nu-mi displace, dar sunt departe de furtunile din insulele marelui ocean! N-are nimic dintr-un ofiţer de marină, şi încă mai puţin dintrun căutător de aur sau dintr-un pirat sentimental, chiar dacă posedă un iaht frumos, în întregime alb, ancorat într-un chei din port. Îl foloseşte adeseori pentru a face ture în largul Noii Anglii. Poate o să ajung să-l conving să navigheze spre orizonturi mai largi. Ar fi oricum mai bine decât să mă afund în plictiseala marii noastre case familiale. Visez la alte naufragii decât la cele care mă împresoară, între Porto şi Brandy…” (Pratt, Pierre, 1994: 11).
Cele două denumiri sunt, desigur, numele băuturilor care-i ţin companie frumoasei femei marcate definitiv de aventura din adolescenţă pe apele magnetice ale Pacificului. După ce a trăit la limita vieţii şi a morţii, după ce a fost implicată în evenimente de-o extremă violenţă, perspectiva existenţei alături de un „John” oarecare, fie el unul aparţinând aristocraţiei WASP, dar fără însuşirile bărbăteşti pe care le descoperise urmărindu-i îndeaproape pe Corto Maltese, Tarao, Cranio, locotenentul Slütter şi, de ce nu, chiar pe căpitanul Rasputin, nu anunţă nimic atrăgător. Stările ei de spirit sunt cu limpezime transcrise în notaţia din 12 noiembrie 1918. De data aceasta, se află la Boston — fără îndoială, în casa bărbatului cu care tocmai se măritase:
„Sunt de două ori fericită în dimineaţa asta. Am citit în ziare marea veste a păcii în Europa şi am primit o scrisoare de la Cain care ne anunţă reîntoarcerea după lungile luni petrecute într-un spital din nordul Franţei. Nici măcar nu ştiu de ce a fost spitalizat! Îmi spune că n-a fost rănit, dar c-a avut un groaznic şoc nervos. În ultima scrisoare către mama spunea totuşi că lucrurile merg bine, şi că s-a întâlnit pe frontul din Flandra cu un vechi prieten, Corto Maltese!
Corto! Prin ce magie ajunsese marinarul nostru din Pacific în bătrâna Europă? Nu prea-l văd angajându-se în Royal Navy. Îmi recunosc o mică cicatrice în amintirea acestui nume, o cicatrice de fată, pe care femeia tânără care sunt a redeschis-o sub forma unei răni. Şi am recopiat acest citat dintr-o prietenă a lui Chateaubriand, găsită într-o carte în biblioteca lui John: «Uită totul şi mai ales pe cei pe care-i iubeşte. Trebuie să-l iubeşti totuşi, fără să te aştepţi însă vreodată la un sacrificiu. Şi aşa se face că toţi cei care l-au iubit au devenit nefericiţi, deşi e plin de prietenie şi mai ales de multă bunătate.»
Recitind aceste rânduri, mă gândeam la Corto, care are ceva din viconte, mai puţin poate bunătatea.”
Pandora continuă să fie fascinată tocmai de aceste trăsături, de negăsit în mediul hipersofisticat al bogaţilor armatori din Boston. Ea tânjeşte după forţa brutală, după adevărurile ultime ale existenţei riscante printre piraţi, aventurieri, politicieni corupţi, soldaţi şi „sălbaticii” din mările Sudului. Un insert de o pagină, alcătuit din douăsprezece casete, îi oferă lui Hugo Pratt prilejul de a aduce la zi o informaţie lacunară. El e legat de vizita lui Corto Maltese la spitalul unde Cain se află pentru a-şi trata boala. În realitate, lucrurile sunt încurcate, deoarece tânărul locotenent pare să fie bine păzit din cauza unor secrete militare şi-a unor întâmplări la care face aluzie Corto Maltese: „Fii optimist, Cain, totul s-a aranjat. De Trécesson e înafara primejdiei, tu n-ai niciun amestec în toate astea. În câteva zile pleci în Anglia, în permisie…”. Personajul menţionat, De Trécesson, e un tovarăş de arme, marchiz faimos, care-şi pierduse castelul la cărţi de joc, în favoarea lui Corto Maltese, în episodul Burlesque entre Zuydcoote et Bray-Dunes. Ca mulţi alţi nobili scăpătaţi, De Trécesson e puţin nebun, dar Corto e sedus tocmai de pitorescul lui nemărginit. Cu atât mai mult cu cât mizează pe (şi pierde) proprietăţi care nu i-au aparţinut niciodată…
preluat de pe romania literara
