Corto şi Cain se reîntâlnesc în timpul războiului, pe coasta nordică a Franţei. În stilul său direct, franc, Cain îi povesteşte despre Pandora, verişoara rămasă în America: „Se mărită anul ăsta… Era îndrăgostită de tine… Cred… N-a vrut să mărturisească niciodată, dar am văzut-o prea des stând pe dunele din Cape Cod şi privind în depărtări. [Se mărită] cu unul din imbecilii blazonaţi, plini de dolari, care face parte din foarte privata noastră înaltă societate din New England…” Hipnotizat de Melodie Gaël, Cain trăsese focuri de armă asupra lui De Trécesson, care descoperise secretul transmiterii mesajelor de către spioni.
Pe patul de spital (unde, în manieră postmodernistă, citeşte o carte care narează aventurile cunoscute cititorului din Balada mării sărate), Cain îi mai dă marinarului o veste privitoare la verişoara lui: „Pandora… Nu cred că e fericită…” Nici nu avea cum să fie. Gustul libertăţii, descoperit alături de bărbaţii fără căpătâi, dar plini de însuşiri umane admirabile, nu putea fi satisfăcut de îngustimea de spirit a mediului de două ori provincial: al englezilor în America şi al protestanţilor incapabili să se scuture de lanţurile puritanismului.
E un mister de ce în interviul din 1994 al lui Hugo Pratt cu Jean-Jaques Mandel, dedicat tocmai „femeilor lui Corto Maltese”, Pandora nu e pomenită. Ar putea exista două explicaţii. Prima e că discuţia s-a axat pe relaţia dintre personaje şi modelele lor reale. Ceea ce sugerează că Pandora ar fi o eroină pur fictivă. A doua – că autorul a dorit să sublinieze statutul de „personaj neimplicat” al protagonistului, disponibil şi, prin urmare, accesibil oricăreia din cititoare. „Nu există ducesă la treizeci de metri de caleaşcă”, spunea un moralist cinic. Şi nici erou cu verighetă, îndatoriri conjugale şi tabieturi micburgheze.
Cu toate acestea, Gianni Brunoro nu se sfieşte s-o plaseze pe Pandora în categoria „femeilor complete”, a seriei de eroine exemplare întâlnite de marinar în peregrinările sale. Mai mult de-atât, Pandora e, fie şi cronologic, deschizătoarea de pluton: „Ea apare din primele casete ale Baladei, întrupând eternul ideal feminin, surprins în plină ecloziune, cu ingenuitatea şi elanurile ei idealiste, cu inflexiunile şi abandonurile sale. De-a lungul experienţelor, o vedem evoluând puţin câte puţin, devenind o femeie matură, hotărâtă, lipsită de ezitări. E suficient de echilibrată încât să se opună pulsiunilor sentimentului, rezistând atracţiei exercitatate asupra ei de farmecul lui Corto Maltese” (Brunoro, 2008: 103) Raţiunea se va dovedi la fel de păguboasă precum instinctul de conservare: căsătoria prudentă, intrarea şi mai adâncă în lumea milionarilor din New England nu-i vindecă rana din dragoste, dobândită pe parcursul aventurilor din Pacific.
O rană care provoacă, pe neaşteptate, la rândul ei, o altă rană: nu cred să existe în miile de planşe care-i povestesc viaţa o imagine mai tristă a lui Corto Maltese decât aceea în care, după discuţia cu Cain Groovesnore, reamintindu-şi de iubirea Pandorei, îl vedem, aproape prăbuşit, pe malul mării. Surprins într-o stare de prostraţie, Corto e o ipostază a disperării. Desenul exprimă tristeţea, melancolia, durerea şi regretul. Paralizat de emoţii, eroul redevine un biet om, măcinat de frustrări, abandonat şi inutil. E posibil ca acesta să fie momentul în care el realizează că fata care se transformase sub ochii lui în femeie ar putea fi aleasa vieţii lui. Nu va rosti un cuvânt, dar felul decis, brusc energizat, în care se îndepărtează de malul mării sugerează că a luat o hotărâre importantă.
Nu există niciun indiciu despre momentul când Pandora şi Corto se regăsesc. O primă posibilitate ar fi ca revederea să se fi produs în anul 1924, când, aflăm din volumul Memoires, Corto Maltese devenise din „obiect al istoriei, subiect al propriilor amintiri”, când deja „nu-şi mai aparţinea, aflându-se în pragul unei vieţi renăscute…” (Pierre, Pratt, 1988: 108) Să se fi referit această „viaţă renăscută” la reîntâlnirea cu Pandora? Nu e imposibil, dar e greu de explicat, atunci, episodul Mu, petrecut în anul 1925. E probabil ca reuniunea să fi avut loc mai degrabă în anul 1937, când s-a afirmat că marinarul a dispărut în condiţii neelucidate în timpul Războiului Civil din Spania. Avea cincizeci de ani, iar Pandora trebuie să fie avut în jur de patruzeci. Putem presupune că, excedată de conformismul oraşului din golful Massachussetts, din Atlanticul de Nord, se refugiase în Pacificul de Sud, la Vina del Mar, în Chile. După ce trecuse printr-un proces de iniţiere dramatic, din care n-au lipsit proba apei şi a focului, precum şi înfruntarea fizică a unor fiinţe primejdioase (oameni şi animale), Pandora părea destinată unui alt fel de existenţă.
„Femeia desăvârşită” a crescut sub ochii noştri, şi tot sub ochii noştri îi vedem slăbiciunile. În mod ciudat, una din slăbiciuni e tocmai excesul de realism, de calcul rece. Această trăsătură e vizibilă încă în episodul din Balada mării sărate, unde încearcă să-l ademenească pe Corto Maltese, inducându-i ideea că ar putea deveni iubita lui. Era o stratagemă naivă, copilărească, pe care marinarul o demontează fără greutate. Mariajul ei reprezintă şi el rezultatul unui calcul: viaţa de lux, lipsită de orice griji, figurează în mintea ei, şi a oricărei fete din aceeaşi clasă socială, ca o prioritate. O ştim încă din The Great Gatsby, din cuvintele disperatcinice ale lui Daisy Buchanan spuse iubitului ei din tinereţe: „Fetele bogate nu se mărită cu băieţi săraci.” Dac-ar fi să-l invocăm şi pe Philip Marlowe, detectivul deja citat, ajuns soţul multimilionarei ex-soţii a doctorului Loring, Linda, am putea adăuga: sau, în orice caz, nu în prima căsătorie!
Am insistat asupra Pandorei Groovesnore, dar un capitol despre „iubitele” lui Corto Maltese n-o poate ocoli pe Soledad Lakäarth, pe care-o întâlneşte, în împrejurări stranii, la începutul anului 1917, în insula Maracatoqua, din apropierea Hondurasului britanic (astăzi, Belize). Fiinţa angelică, dominată de profunde sentimente religioase, ar fi avut toate însuşirile pentru a-l înlănţui pe Corto pentru vecie. Exista însă un impediment: marinarul fusese atacat de un pescăruş, şi îşi pierduse temporar memoria…
N-ar trebui să lipsească nici Banshee O’Danann, revoluţionara irlandeză, membră a societăţii secrete Sinn Fein. Marinarul maltez şi-a dat însă seama că nu poţi intra în competiţie cu o pasiune metafizică, devoratoare, iraţională şi oarbă, pasiunea născută şi nutrită în numele revoluţiei. El ştia că nu va fi niciodată decât un element de decor într-un teatru de război dus pe viaţă şi pe moarte. O altă poveste despre viaţă şi moarte îl aduce însă în preajma frumoasei din Buenos Aires, Farias Paso Viola (una din protagonistele albumului Tango). Şi din nou posibila poveste de iubire se încheie cu un eşec. Ca şi idila întinsă peste ani cu Madam Java, proprietara pensiunii din Paramaribo. Ori ca imposibila dragoste cu Bouche Dorée, femeia perfectă al cărei singur inconvenient era că avea două sute de ani…
Despre celelalte femei remarcabile care-i populează aventurile şi visele nici măcar nu se poate afirma c-ar fi putut să-i devină iubite: Morgana e o zână din Britannia celtică, Rowena o spioană germană întâlnită la ruinele castelului unde s-a născut regele Arthur, Esmeralda o prostituată fără iluzii, Louise Brooksowycz are un destin prea complicat, iar celelalte (Hipazia Theone, „filozoafa reîncarnată”, Venexiana Stevenson, „asasina înrăită”, Tracy Eberhardt, „aviatoarea coborâtă din cer”, Marina Seminova, „prinţesa sălbatică”, Fala Mariam, „prinţesa din Abisinia”, Cassandra, „profetesa depresivă”, Sevan Vartkes, „armeanca din Veneţia”) sunt întâlnite în împrejurări neprielnice pentru o adevărată iubire. Dar fiecare, în felul ei, are un rol important în definirea unui personaj nemaivăzut: un Casanova fără cazier amoros…
preluat de pe romania literara
