Anamnesis (I)

Mi-aduc aminte de-o pãdure
În care n-am fost niciodatã:
Pe sub coroanele de arbori,
Albi-strãvezii ca nişte nimburi,
Eram şi pasul şi poteca,
Apoi doar aerul, plutirea.

Descopeream cã sunt oriunde
Voiam s-ajung… chiar mai departe –
Aş fi lãsat în urmã totul
Doar sã mã spulber în albastru,
Dar nu eram pierdut, nici singur,
Ci într-un stol uriaş de duhuri
Îmbrãţişând nemãrginirea.

Eram privirea, orizontul
Care pãrea sã se apropie,
Pe când în rariştea de suflet
Îşi deschidea lumina Ochiul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *