Pessoa, portughezul, Pessoa solitarul

Cel care ajunge în marginile Lisabonei şi priveşte întinderea estuarului care anunţă Oceanul poate înţelege natura paradoxală şi oximoronică a lui Pessoa- asemeni patriei sale, el este scindat între atracţia evadării marine şi puterea de iradiere a melancoliei ce îi paralizează energiile. Sedus de tenebrele propriei conştiinţe, inventator de heteronimi şi de fiinţe care îi bântuie imaginaţia, Pessoa este una dintre vocile prin care o Portugalie tulburată şi neliniştită dă glas anxietăţilor sale. Simbolic, la patru secole de la momentele în care Camoes înălţa oda sa epică Imperiului născut prima dată în spiritul vizionar al lui Henric Navigatorul, Pessoa este complementul nocturn şi încărcat de anxietate al acestui timbru glorios.

Căci Imperiul pe care Pessoa îl venerează nu are nimic în comun cu buraforia lui Salazar. El este un Imperiu la fel de evanescent şi de misterios precum un poem de Mallarmé. Imperiul lui Pessoa este luminat de soarele acelui rege-cavaler fără de noroc, plecat în Cruciada nord-africană spre a îngropa în arşita deşertului floarea aristocraţiei lusitane şi propria sa patrie. Dom Sebastiao, cel mort dar niciodată mort cu adevărat, spectru ce revine în minţile visătorilor şi al lunetecilor, domină întinderea de lacrimi şi de sânge a Mării Portugheze. Stanţele lui Pessoa, din “ Mesaj”, sunt enigmatice şi ambigue, copleşite de un sens al trecerii şi al depărtării. Să fie aceasta vocea lui Pessoa , cel din care se nasc creaturile sale himerice? Până la capăt, enigma lui Pessoa se păstrează,intactă. Pessoa este, simultan, un avangardist electric şi un clasicist perfect, impecabil în ritmuri horaţiene. El trăieşte nu în unitatea eului, ci în ruperea pe care umbrele sale o oficializează,majestuos.

Pessoa este, înainte de toate, posteritatea sa, o posteritatea care se confundă cu fluviul aparent nesecat de texte ce izvorăşte din cuferele sale. Pessoa cel de dinaintea lui Pessoa este un burghez lusitan, cu o existenţă retractilă şi o pasiune mateină pentru arcanele gnostice. Pessoa de după moarte este un Pessoa eliberat de haina trecătoare a trupului, un obiect fantasmatic, marcat de aura echivocului. Ceea ce se întrevede cu dificultate este omul- mereu ascuns în spatele măştilor pe care le manevrează cu eleganţa şi ironie, atent la camuflajul destinat să păstreze taina sa, la adăpost de ochii curioşi.

“Cronica vieţii care trece” este oglinda în care se reflectă acest chip poliedric şi proteic, imposibil de redus la o singură trăsătură. Fragmentele autobiografice sau prozele scurte au un aer de insolit neliniştitor: însemnările diaristice şi scrisorile către Ofelia Queiroz trădează devotamentul benedictin pentru lectură, dar şi dificultatea de a relaţiona, în coordonatele vieţii reale. Zilele lui Pessoa nu sunt spectaculoase prin accidentul biografic, ci prin capacitatea lor de a trezi un sunet al geniului creator. Lectura jurnalului , amestec de notaţii ordonate cronologic şi fulguraţiii, o evocă pe aceea a textelor lui Radu Petrescu. Există, la ambii, o retractilitate ce ascunde orgoliul autorului, investit de destin cu misiunea de a merge până la capăt, pe drumul ales, ghidat de semnele pe care acesta ştie să le citească.

Pessoa adoră jocurile şi deghizamentele, de unde şi balansul între diferitele registre stilistice şi între limbile la care recurge. În anumite ocaziii, atunci când va încadra persoana inclasificabilă a bancherului anarhist, Pessoa se apropie de apologurile crude şi neobişnuite ale lui Giovanni Papini, din ” Gog”. Eseistul Pessoa este ¸întotdeauna, atras de un spaţiu al ambiguităţii nocturne. Dintre contemporanii secolului XX, Pessoa este unicul ce îşi asumă, fără rezerve, această condiţie schizoidă a celui care experimentează, forţând limitele. Curajul lui Pessoa este un curaj al provocării enigmatice, suprapus pe o erudiţie labirintică similară cu cea a lui Borges.

Gnosticul Pessoa, atras de jocurile dionisiace şi suicidare ale falsului mag Crowley, consacră unul dintre textele sale emblematice geniului şi dublului său destructiv. Ce poate fi mai scânteitor şi diamantin decât să imaginezi o meditaţie în marginea capodoperei şi regimului ei, pornind de la gestul lui Erostrate? În literatura Occidentului de până la al doilea război, doar Paul Valéry mai deţine aceeaşi ştiinţă a paradoxului şi interogaţiilor. Pessoa este, poate, el însuşi un Monsieur Teste prins în monada solitudinii sale.

Portughez şi universal, gnostic şi lucid, Pessoa şi- a regizat posteritatea cu migala unui orfevru. Chiar şi atunci când textele sunt întrerupte, neterminate, abandonate, ele respiră marin, în contact cu Oceanul de semne al literaturii sale:Pessoa, flux şi reflux, sub zodia unei Portugalii eterne, colorate melancolic şi încadrate de colonadele cariate de veacuri.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *