Fernando Pessoa – Ultimatum şi alte manifeste (fragmente)

DESPRE ARTĂ, LITERATURĂ
ŞI FILOZOFIE

Arta modernă, arta visului

Am putea rezuma principala caracteristică a artei moderne într-un singur cuvânt: vis. Arta modernă e arta visului.
În epoca modernă asistăm la sciziunea dintre gândire şi acţiune, pe de o parte gândirea efortului şi a idealului, pe de altă parte efortul el însuşi şi realizarea lui. În Evul Mediu, pe timpul Renaşterii, un visător precum Henric Navigatorul1 îşi putea rea­li­za visul la modul concret. Era suficient să-l viseze cu intensitate. Lumea oamenilor era pe atunci simplă şi restrânsă. Iar până la epoca modernă chiar lumea întreagă era simplă şi restrânsă. Era ignorată această complexă putere căreia îi spunem Democraţie, nu era cunoscută viaţa intensă zămislită de ceea ce numim revoluţie industrială, nici această împrăştiere pretutindeni a vieţii sau această permanentă lărgire a realităţii ca o consecinţă a desco­peririlor ce au instaurat imperialismul. Pe când, în zilele noastre, dimpotrivă, lumea e apăsată de această triplă şi oribilă com­ple­xitate. Orice vis e imediat însoţit de inevitabilul gând că el este imposibil. (Căci în Evul Mediu ingnoranţa era ea însăşi o forţă a visului.) Dar în zilele noastre fiecare lucru în parte are un „cum“ şi un „ce“ specifice şi exacte. A explora Africa nu mai este decât o biată aventură, nimic extraordinar şi terifiant; ieri, a porni să des­coperi unul din polii planetei era un risc, acum nu mai e nimic. În viaţa noastră de azi, mai toate misterele au murit: cel care pleacă să exploreze Africa […] sau polul nu mai porneşte înspăi­mântat de ceea ce urmează să întâlnească acolo, ştiind că nu va găsi decât lucruri cunoscute sau cognoscibile din punct de vedere ştiinţific. Nu mai există îndrăzneală: e suficient să ai curajul unui bun boxer. Iată de ce până şi cele mai nebuneşti realizări sau proiecte ale aviatorilor sau exploratorilor noştri moderni nu reu­şesc să depăşească ridicolul, de cât sunt de mediocre. Căci oame­nii de ştiinţă sunt oamenii practicii. Pe câtă vreme marii oameni din Antichitate erau oamenii visului.
Omul devine tot mai mărunt, scade. Scade treptat, de fiecare dată tot mai mult, iar a guverna înseamnă astăzi doar a admi­nistra, a ghida.

*
* *
Începând cu momentul în care arta modernă a devenit o artă personală, dezvoltarea ei logică trebuia să se producă spre o interiorizare tot mai marcată – spre un vis care creşte treptat, dar mereu spre un vis.
*
* *
Poetul visului este un muzician; el este înlănţuit de melodia versurilor sale aşa cum Ariel era prizonierul curbei [?] lui Sycorax1. Muzica este prin esenţa ei o artă a visului: iar dezvoltarea mu­zicii, care este modernă prin tot ceea ce are ea mare şi interesant, compune şi aliază într-un mod suprem toate lucrurile despre care noi am vorbit. Fiindcă este un visător, poetul visător ră­mâne mereu şi un muzician. Iar dacă vrea să-şi poată comunica visul, el trebuie să stăpânească acele lucruri care comunică visul. Muzica este unul dintre aceste lucruri.
Poetul visului este de obicei şi un vizual, un vizual şi un este­tician. Visul se raportează aproape totdeauna la vedere. Nici auzul şi nici pipăitul nu fac parte cu adevărat din domeniul său. Iar un „tablou“, un „peisaj“ sunt de vis, căci ele sunt prin esenţa lor sta­tice, ele neagă perpetua dinamică a lumii exterioare. (Cu cât viaţa modernă este mai rapidă şi tulbură mai mult, cu atât visul este mai lent, mai clar, mai senin.)
*
* *
Nordau a comis eroarea clasică cea mai grosolană pe care o poate face cineva care abordează raţional obiectul raţionamen­tu­lui său. El a crezut că o mişcare de un real progres, o mişcare cu adevărat diferită, era o mişcare de regres; a avut un început per­plex şi ezitant, ca toate începuturile, considerând că e doar noua formă artistică a unei arte depăşite, deci el nu a ştiut să distingă realul de contingent, instinctivul de ceea ce este factice şi teo­retic, în această mişcare artistică, şi nu a ştiut să meargă în adân­cime până la înţelegerea lui unde şi a lui quo din civiliza­ţia actuală […]
El a ştiut să vadă elementele de decadenţă pe care le conţinea mişcarea simbolistă – ceva nu tocmai dificil, căci sărea în ochi –, dar nu a văzut ceea ce se afla îndărătul acestor elemente şi care face ca un Dante Gabriel Rossetti sau un Paul Verlaine să fie mari poeţi. Iar Nordau nu s-a limitat doar să comită câteva contra­sensuri sau să dea prea mare importanţă unor mofturi: el a con­fundat, regrupându-le în aceeaşi categorie, noţiuni ca „mistic“ şi „ftizic“ din forme de artă diferite, cu semnificaţii diferite.
*
* *
Trei căi de acces se prezintă dinaintea noastră dacă vrem să înfruntăm acest nou stadiu al civilizaţiei:1) să ne abandonăm în lumea exterioară, să ne lăsăm absorbiţi de lumea care ne în­con­joară, să acceptăm viaţa leneşă şi gălăgioasă, cultul efortului, imaginea simplistă a Naturii ce ne e dată – e calea urmată de Whitman, Nietzsche, Verhaeren iar printre noi e curentul ce-i conţine pe Nunes Claro, Silvio Rebelo şi João de Barros; 2) să ne ţinem la distanţă, pe marginea acestui curent, într-un vis in­di­vidual şi perfect izolat, şi să ne opunem, inerţi şi pasivi, vieţii moderne cu capricii din Evul Mediu, cu medievalitate, sau să fugim spre spaţii îndepărtate, spre ceea ce a rămas straniu şi in­solit în viaţă – adică spre ce are viaţa cât mai îndepărtat. E calea urmată de Edgar Poe, de Baudelaire (cel care s-a refugiat în Stra­niu), de Rossetti, de Verlaine (care a fugit spre Evul Mediu şi spre Straniu), de Eugénio de Castro (spre Grecia) şi de Loti (spre Orient); 3) să închidem această lume gălăgioasă, natura, totul, chiar în interiorul visului – şi să fugim de Realitate în inte­riorul acestui vis. E calea portugheză (atât de tipic de portugheză) – ce se intensifică tot mai mult, începând cu Antero de Quental până la poezia noastră cea mai recentă.
Cine vrea să înţeleagă simbolismul nu trebuie să piardă din vedere tripla lui natură.
El reprezintă:
1. degenerescenţa romantismului;
2. o mişcare împotriva scientismului;
3. o etapă în evoluţia (sau începutul evoluţiei) unei noi arte.
Cine nu a ştiut să vadă aceste lucruri nu poate să înţe­leagă simbolismul. Nordau nu a văzut decât 1), alţii nu au văzut decât 2) şi 3).
*
* *
Cel mai mare poet al timpurilor moderne va fi cel care va avea cea mai mare capacitate de a visa.
*
* *
Scoţând în evidenţă misticismul şi egotismul artei moderne, Nordau a arătat ceea ce era morbid atât în misticismul echilibrat, cât şi în personalismul caracteristic al acestei arte moderne, fiind fondul din care s-a născut şi Goethe, atât de drag lui Nordau, cel puţin în prima lui fază.
*
* *
Natura visătorului se dezvăluie prin trăsături caracteristice: cea mai evidentă e asexualitatea lui, sau parasexualitatea; este expresia cea mai flagrantă a incapacităţii lui de a face faţă nor­ma­lităţii şi realităţii lucrurilor.
*
* *
Ceea ce numim artă modernă, sau ceea ce îi ţine deocamdată locul, nu e decât începutul unei arte – sau mai degrabă înce­pu­tul unei tranziţii între două faze din evoluţia unei civilizaţii. Între ceea ce numim romantism şi arta ce conduce în zilele noastre, din ce în ce mai precipitat, spre acel apogeu.
*
* *
Henric Navigatorul este chiar tipul visătorului perfect. E un visător complet – începând cu asexualitatea lui până la absenţa de scrupule în faţa oricărui sacrificiu necesar. Dar el a şi trăit într-o epocă în care se putea visa.
*
* *
În zilele noastre nu sunt visate decât lucrurile nerealizabile. Ceea ce e realizabil astăzi este realizabil din punct de vedere ştiinţific, dar nimic din ceea ce se prezintă ca fiind ceva ştiinţific nu poate fi materie de visare.

© Humanitas Fiction 2012, Colecţia Seria de autor Fernando Pessoa, traduceri din portugheză de Dinu Flămând şi Micaela Ghiţescu. Antologie şi prefaţă de Dinu Flămând