Descoperirea lui Pessoa este descoperirea unei enigme care nu se lasă citită cu adevărat niciodată. Din solul unei Portugalii marginale la fine de secol XIX, la patru secole de la Camoes, se iveşte una dintre acele figuri ce par desprinse din ficţiune. Imaginea lui Pessoa este o sumă de contradicţii- o existenţă banală dublată de o extraordinară capacitate de a face să se nască trei măşti diferite ale eului său, un cosmopolitism care se întâlneşte cu obsesia lusitanităţii şi a destinului Portugaliei, o aplecare către experiment ce coexistă cu iniţierea în arcanele tradiţiei şi hermetismului. Poet, prozator , mistic şi vizionar, trăitor într-o patrie ce trece de monarhie la salazarism prin medierea republicii, Pessoa este , asemeni strămoşilor pe care i-a omagiat şi invocat, un argonaut ce contemplă infinitele ape ale spiritului pe care a ales să navigheze.
Eseurile din “Ultimatum şi alte manifeste” ( traducere din limba portugheză de Dinu Flămând şi Micaela Ghiţescu, Humanitas, 2012) sunt o cale naturală de acces în interiorul acestei minţi ce lasă ca moştenire un volum uriaş de postume. În textele publicate în reviste sau în cele refuzate de cenzură, în schiţele pe care le abandonează în cufărul său straniu posterităţii, Pessoa este la fel de fluid şi deconcertant ca şi în poezia sa.
Există,aşadar, un Pessoa/ Alvaro de Campos deschis către inovaţie şi modernitate. Un de Campos ce venerează epoca în care trăieşte, un de Campos ce elogiază pe Whitman, un de Campos ce declară război, prin “ Ultimatum”, lumii intelectuale care îl inconjoară. Energic şi iconoclast,de Campos canalizează explozia vulcanică a lui Pessoa însuşi.
Ceea ce “ ultimatumul” cere Occidentului şi Portugaliei este ieşirea din această eră mediocră a micimii burgheze. Din mijlocul primului război mondial, vocea lui de Campos împărtăşeşte vigoarea escatologică a manifestelor avangardiste postbelice. Belicos şi vizionar, de Campos este profetul unei noi religii care aspiră să înlocuiască surogatul călduţ al orbirii contemporane. “ Oda triumfală “ şi “ Oda maritimă” se hrănesc din această vocaţia argonautică şi ziditoare pe care o codifică textul “ ultimatumului”. “ Oda maritimă” şochează tocmai prin această confesiune dionisiacă a eului ce visează să se emancipeze de sub tutela unei morale înguste şi ipocrite. Poemul lui Pessoa, în care vocea lui Whitman se întâlneşte cu cea a lui Rimbaud, este o beţie vizuală şi olfactivă. Cheiurile către care se îndreaptă vasele este poarta prin care eul lui Pessoa / de Campos se îndreaptă spre marea mântuitoare, către spaţiul ce acordă omului libertatea refuzată de uscatul laş şi orb.
Dar Pessoa înseamnă şi partea mistică, ezoterică pe care eseurile sale o revelă, gradual. Fascinat de masonerie, de rozicrucianism şi de păgânism, Pessoa este posesorul unei erudiţii borgesiene, este un om-bibliotecă, contemporan cu o tradiţie pe care cei din jurul său o ignoră. Eruditul argument în favoarea masoneriei, provocat de intenţia regimului de a interzice societăţile secrete, evocă, schimbând ce-i de schimbat,pasiunea monomană a lui Mateiu I.Caragiale. Teoretician al păgânismului, admirator al misterelor, autor al unor proze aproape ininteligibile în cifrarea lor gnostică, Pessoa este întruchiparea paradoxului evocat de mai toţi contemporanii săi- paradoxul modernismului modelat de recuperarea unei linii culturale îndepărtate şi marginale. Păgânul Pessoa este şi ezotericul Pessoa.
Pessoa este, în fine, misticul care visează la un al cincilea imperiu portughez. Nimic imperial în accepţiune salazaristă în această donchişotescă afirmare a lusitanităţii. În miezul acestui edificiu ideatic se află mitul care nu încetează să îl bântuie pe Pessoa. În poemele din “ Mesaj” ca şi în textele programatice,himericul Dom Sebastiao,cel mort fără că mormântul să i se găsească vreodată, este silueta în jurul căreia se organizează această renaştere anticipată de Pessoa. Spectrale şi încărcate de o nobleţe melancolică, poemele din “ Mesaj “ îşi au în teoriile lui Pessoa complementul lor natural. Asemeni unei corăbii ce părăseşte malul portughez, în căutarea gloriei pierdute a lui Albuquerque, spiritul lui Pessoa este tentat de evadarea din strânsoarea Portugaliei în care trăieşte.
Imperiul lui Pessoa nu are nimic în comun cu tentativele autoritare ale epocii sale. Într-o pagină vizionară, Pessoa evocă nemurirea lui Milton- el, poetul, va fi amintit chiar şi atunci când Oliver Cromwell va fi o notă de subsol uitată. În acest elogiu al imperialismului poetic, mistica lui Pessoa îşi dezvăluie dimensiunea fantastă. Artistului, iar nu soldatului ori negustorului, îi va fi dat să vadă lumea nouă pe care o ating nevăzutele corăbii lusitane ale noului imperiu.
