Compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona
Ediţia Richard Zenith
– fragmente –
39.
Brusc, de parcă un medic destin m ar fi operat de o veche cecitate obţinând pe loc un formidabil rezultat, ridic fruntea, din viaţa mea anonimă, şi dobândesc limpedea cunoaştere a felului în care se petrece existenţa mea. Şi văd că tot ceea ce făcusem, tot ceea ce gândisem, tot ceea ce fusesem nu e decât un fel de înşelătorie şi nebunie. Sunt uluit că reuşisem să nu văd. Mi se pare ciudat că reuşisem să fiu atâtea lucruri acum, când, în sfârşit, văd că nu sunt.
Văd, de parcă ar lumina o brusc o rază de soare ce străpunge norii, întreaga mea viaţă trecută; şi constat, cu o metafizică uimire, cum toate iniţiativele mele cele mai sigure, toate ideile mele cele mai clare, toate remarcile mele cele mai riguroase, n au fost, la urma urmei, decât o beţie congenitală, o nebunie naturală, o ignoranţă totală. Nici măcar n am reprezentat ceva. Eu am fost reprezentat. Am fost nu actorul, ci gesturile lui.
Tot ceea ce am făcut, am gândit sau am fost nu e decât o sumă de subordonări, fie faţă de o fiinţă falsă despre care am crezut că sunt eu, fiindcă acţionam prin ea în exterior, fie supunere în faţa uriaşei greutăţi de circumstanţe ce era, mi se părea mie, chiar aerul pe care îl respiram. Iar în această clipă când mi am redobândit vederea am devenit brusc o fiinţă singură, care se descoperă exilată acolo unde se ştia dintotdeauna cu drepturi de cetăţean. Nici în intimitatea profundă a celor gândite de mine eu n am fost eu.
Mă ajunge atunci din urmă o spaimă sarcastică de viaţă, o descurajare ce depăşeşte limitele individualităţii mele conştiente. Ştiu că am fost eroare şi rătăcire, că niciodată nu am trăit, că n am existat decât atunci când am reuşit să umplu timpul cu gândire şi conştiinţă. Iar percepţia pe care o am despre mine este cea a unui om tocmai trezit dintr un somn agitat de vise reale, sau a unui om pe care un cutremur l a eliberat din penumbra carcerei sale cu care se obişnuise.
Şi simt cum mă apasă, da, realmente cum mă apasă, ca o condamnare la cunoaştere, această noţiune brusc revelată a individualităţii mele veritabile, cea care şi a petrecut vremea călătorind somnolent între ceea ce simte şi ceea ce vede.
Este extrem de greu să descrii ceea ce simţi atunci când simţi cu adevărat că exişti şi simţi că sufletul este o entitate reală, încât nu ştii cu ce fel de cuvinte omeneşti ai putea să l defineşti. Nu mi dau seama dacă am febră, aşa cum simt, dacă am încetat să mai am acea febră de om care şi doarme viaţa. Da, repet, sunt ca un călător trezit brusc într un oraş străin, fără să ştie cum a ajuns acolo; şi mă gândesc la cazul unor oameni care îşi pierd memoria şi devin cu totul alte persoane pentru multă vreme. Am fost şi eu multă vreme un altul – încă de la naştere şi de când am devenit conştient –, şi iată că acum mă trezesc la mijlocul unui pod, aplecat deasupra fluviului, ştiind că exist într un fel mult mai sigur decât în toate ipostazele în care am existat până acum. Însă oraşul mi e necunoscut, străzile sunt pentru mine toate noi, iar răul din mine e fără leac. Aşadar aştept, aplecat peste marginea podului, aştept să mi treacă adevărul, ca să redevin nul şi fictiv, inteligent şi natural.
N a durat decât o clipă, totul a trecut. Zăresc din nou mobilele care mă înconjoară, desenele vechiului tapet de pe pereţi, soarele străbătând printre jaluzelele prăfuite. Văzusem o clipă adevărul. Am reuşit pentru un moment, cu ajutorul conştiinţei, să fiu ceea ce oamenii mari reuşesc cu ajutorul vieţii. Evoc actele şi cuvintele lor şi mă întreb dacă n au fost şi ei, la rândul lor, tentaţi în chip victorios de Demonul Realităţii. A nu şti de tine înseamnă a trăi. A nu şti mare lucru despre tine însuţi înseamnă a gândi. A afla ceva despre tine, subit, ca în această clipă lustrală, înseamnă a dobândi brusc noţiunea monadei intime, a cuvântului magic din suflet. Însă această străfulgerare subită arde totul, consumă totul. Ne lasă goi şi goliţi chiar şi de noi înşine.
A durat doar o clipă, m am văzut. După care nici n aş putea spune ce anume am fost. La urma urmei, mi e somn întrucât, nu mi dau seama bine de ce, cred că sensul tuturor acestora este să dormi.
40.
Uneori mă simt atins, nu ştiu de ce, de o presimţire a morţii… Fie că i vorba de o durere indefinită ce nu se materializează în durere şi tinde astfel spre un sfârşit spiritual, fie că este o oboseală ce necesită un somn atât de profund încât nu s ar îndestula cu simplul fapt de a adormi – sigur este că am impresia de a fi devenit un bolnav a cărui stare se agravează şi care, în ultima clipă, îşi desface fără violenţă şi regrete pumnii slăbiţi cu care strângea cuvertura.
Mă întreb atunci ce înseamnă lucrul căruia îi spunem moarte. Nu vreau să spun misterul morţii, pe care nu l pătrund, ci senzaţia fizică de a înceta să mai trăieşti. Oamenii în general se tem de moarte, dar la modul incert; omul normal se bate bine în luptă, omul normal, bătrân sau bolnav, rareori priveşte îngrozit abisul nimicului pe care el îl atribuie acestui abis. Toate acestea înseamnă lipsă de imaginaţie. Şi este la fel de nedemn să crezi că moartea ar fi un vis. De ce să fie vis dacă nu i seamănă deloc somnului? Esenţa somnului vine din faptul că te trezeşti din el, în timp ce din moarte s ar părea că nimeni nu se trezeşte. Iar dacă moartea seamănă cu somnul, ar trebui să avem noţiunea că ne putem trezi din ea. Or nici un om normal nu şi imaginează aşa ceva; îşi imaginează moartea proprie ca pe un somn din care nu se mai trezeşte, ceea ce nu spune nimic. Moartea, spun eu, nu seamănă cu somnul, căci în somn eşti viu şi adormit; şi mă întreb cum de putem compara moartea cu orice altceva, neavând nici experienţa morţii, nici pe cea a unui lucru cu care ea ar putea fi comparată.
Mie, când văd un mort, moartea îmi apare ca o plecare. Un cadavru îmi dă impresia unui costum de care te debarasezi. Cineva a plecat fără să simtă nevoia să ia cu el singurul costum pe care l îmbracă.
41.
Liniştea născută din răpăitul ploii începe să se împrăştie, într un crescendo de monotonie cenuşie, pe strada strâmtă contemplată acum de mine. Dorm treaz, în picioare la o fereastră de care mă sprijin aşa cum de toate mă sprijin. Caut să pricep ce fel de senzaţie mă încearcă în faţa acestei deşirate căderi de apă obscur luminoasă, ce se scurge de pe înălţimea unor faţade murdare şi, de asemenea, pe geamurile unor ferestre larg deschise. Şi nu ştiu ce simt, nu ştiu nici ce aş vrea să simt, nu ştiu nici ce gândesc şi nici cine sunt.
Toată amărăciunea întârziată a vieţii mele se dezbracă, sub ochii mei goliţi de orice senzaţie, de straiele acelei bucurii naturale pe care le foloseşte în împrejurările prelungite de zi cu zi. Şi constat că, ori de câte ori sunt vesel şi ori de câte ori sunt mulţumit, rămân întotdeauna trist. Iar cel care în mine face această constatare se situează undeva în spatele meu, părând că se sprijină de trupul meu cel sprijinit de fereastră, sau că priveşte, peste umerii mei sau chiar pe deasupra capului meu, cu ochi şi mai intimi decât ochii mei, căderea acestei ploi leneşe, ai zice că uşor ondulată, ce gravează în filigran aerul stătut şi înăbuşitor.
A lăsa baltă toate îndatoririle, chiar şi pe cele de nimeni cerute, a repudia toate căminele, chiar şi pe cele care n au fost ale tale, a trăi din resturile unor lucruri confuze, drapat în purpura amplă a demenţei şi în dantelele false ale unor regeşti reverii… A fi ceva care nu simte apăsarea ploii de afară, nici durerea vacuităţii intime… A rătăci uşurat de simţire şi gânduri, senzaţie debarasată de sine însăşi, pe tot felul de drumuri ce înconjoară munţii, prin văi tiranizate de pante abrupte, ascuns departe, şi adânc, şi fatal… A te pierde în peisaje care seamănă cu tablourile. A înceta să mai fii risipă de depărtări şi culori…
O uşoară pală de vânt pe care n o pot simţi îndărătul ferestrei deşiră în denivelări aeriene căderea rectilinie a ploii. Undeva se luminează o parte de cer pe care nu o zăresc. Îmi dau seama de asta doar fiindcă, îndărătul geamurilor numai pe jumătate curate de pe partea cealaltă a străzii, întrezăresc deja vag, în interior, calendarul de pe un perete, pe care nu l puteam zări mai adineauri.
Uit totul. Nu văd nimic, nu mă gândesc la nimic.
Ploaia stă, iar în urma ei rămâne, pentru o clipă, o pulbere de diamante minuscule, ca şi cum din înaltul cerului cineva ar fi scuturat albastru firimiturile de pe o uriaşă faţă de masă. Se simte că o parte a cerului s a deschis. Îndărătul ferestrei de peste drum începe să se distingă mai bine şi calendarul. E ilustrat cu un chip de femeie, restul e uşor de ghicit fiindcă îl recunosc, iar publicitatea e pentru pasta de dinţi cea mai cunoscută.
Oare la ce mă gândeam înainte să mă pierd rătăcind cu privirea? Nu mi dau seama. Voinţă? Efort? Viaţă? Ca năpădit de o mare invazie de lumină, se simte că cerul a devenit aproape în întregime albastru. Dar nu mi găsesc liniştea – ah, şi nici n am s o găsesc vreodată! – în adâncul sufletului meu, acest vechi puţ din fundul grădinii de la un conac ce a fost vândut, amintire din copilărie îngropată sub colb, în podul unei case străine. Nu mi găsesc liniştea – vai de mine! – şi nici măcar nu doresc s o găsesc…
© Humanitas Fiction 2012, Colecţia Seria de autor Fernando Pessoa, traducere din portugheză, prefaţă şi note de Dinu Flămând.
