Fernando Pessoa – Opiarium (fragmente)

Fernando Pessoa sub pseudonimul Álvaro de Campos

– Fragment –
Domnului Mário de Sá-Carneiro

Bolnav era sufletul meu şi înainte să dea de opium.
A simţi viaţa e ceva ce şi vindecă, şi slăbeşte,
Iată de ce caut eu în opiumul consolator
Un Orient mai la răsărit decât Orientul.

Viaţa asta la bord are să mă ucidă.
Pe sub ţeasta mea se perindă numai zile de febră
Şi pe măsură ce caut, răscolind până şi în boală,
Îmi lipseşte mereu ceva să mă pot adapta.

În paradoxuri şi incompetenţe astrale
Viaţa mi-o trăiesc retras printre pliuri de aur,
Luat de un val unde punctul meu forte e o cădere,
Iar ganglionii răului sunt singura mea plăcere.

Şi se întâmplă că o mecanică a dezastrelor,
Un angrenaj de false roţi şi volane,
Mă ajută să străbat printre viziunile unor eşafoade
O grădină în care plutesc în aer flori fără tije.

Şi mă clatin de parcă aş croşeta
Într-o viaţă anterioară tot felul de dantele.
Am impresia că în casa mea s-ar afla cuţitul
Cu care a fost tăiat capul Precursorului.

Ambalată bine, expediez elegant într-un cufăr
Crima comisă de unul dintre strămoşii mei.
Nervii îmi sunt strânşi mănunchi, câte douăzeci,
Mă afund în opium, ca într-un şanţ.
Apoi în ritmul somnoros al morfinei
Mă dizolv în transparente pulsaţiuni,
Iar în noaptea ce pare plină de briliante
Luna se ridică, semănând cu al meu Destin.

Eu, care am fost totdeauna un terchea-berchea,
Iată-mă privind nemişcat nava care trece
Prin Canalul Suez transportându-mi şi viaţa,
Viaţa mea, camfor răspândindu-se-n auroră.

Mi-am irosit zilele ce meritau să fie trăite.
În schimb, am muncit mereu de dragul oboselii,
Cea care astăzi mă cuprinde de după gât
Cu un braţ care şi îmbărbătează, dar şi sufocă.

Am fost şi eu copil, cum oricui i se-ntâmplă.
M-am născut într-o provincie portugheză,
Apoi mi-a fost dat în viaţă să mă frec de englezi
Care susţin că eu le vorbesc limba la perfecţie.

Mi-ar fi plăcut să fi compus poeme şi scurte scrieri
Şi să fi fost publicate la Plon sau în Mercure,
Nu se poate să mai dureze viaţa de acum.
Blestemată călătorie, lipsită până şi de furtuni!
Viaţa la bord se târăşte destul de trist
Chiar dacă uneori oamenii se mai şi distrează.
Pălăvrăgesc şi eu cu tot felul de germani, suedezi şi englezi,
Dar totuşi, greaţa mea de existenţă persistă.

Mă gândesc că nici nu merită să călătoreşti
Spre Orient, să vizitezi India şi China.
Pământul e la fel peste tot, o planetă pitică,
Şi pentru toată lumea există un singur fel de-a trăi.
Iată de ce am recurs eu la opium. Ca la un remediu.
Eu sunt doar un convalescent al Momentului.
Locuiesc la demisolul gândirii, lipit de stradă,
Şi mă plictisesc zărind afară cum trece Viaţa.


Fumez. Mă plictisesc. În sfârşit, se arată pământ în zare
Undeva către est, fără să se fi arătat mai devreme la vest!
De ce m-am dus eu să vizitez India cea reală
Dacă nu există Indie şi în mine, pe lângă suflet?

Eu am primit moştenire nefericirea.
Iar ţiganii mi-au furat Sorţii cei buni.
Mă întreb dacă voi găsi, înainte să mor,
Un loc unde să mă adăpostesc de propriu-mi frig.

M-am prefăcut că vreau să devin inginer.
Am trăit în Scoţia. Am vizitat Irlanda.
Acum inima mea e o babă gârbovă care pleacă
Să cerşească la porţile Bucuriei.

Iar tu, navă de fier, încearcă să eviţi Port-Said!
Ia-o ceva mai la dreapta, habar n-am pe unde.
Îmi petrec zilele în smoking-room împreună cu contele –
Un escroc francez, conte de cortegiu de înmormântare.

Revin în Europa nemulţumit, doar cu perspectiva
De a trăi ca un poet somnambul.
Eu sunt monarhist, dar nu şi catolic,
Aş dori foarte mult să încerc senzaţii mai tari.

Mi-ar plăcea să am bani şi convingeri politice,
Să fiu ca toţi aceşti indivizi insipizi pe care îi văd.
Însă la urma urmei, astăzi şi în acest loc nu sunt
Decât un pasager anonim pe o navă oarecare.
Personalitate n-am nici un pic.
Face mai solidă impresie decât mine până şi chelnerul
De pe navă, cu frumoasa lui prestanţă
De laird scoţian, postind de mai multe zile.

Nu mă pot fixa nicăieri. Patria mea
E acolo unde nu mă aflu. Sunt slab şi bolnav,
Iar comisarul de bord este un netrebnic.
M-a văzut cu suedeza… restul îl bănuieşte.

Voi declanşa cândva un scandal la bord,
Numai să se poată vorbi despre mine.
Nu mai suport viaţa asta, şi tare mi-e teamă
Că-mi vor deveni într-o zi fatale exploziile de mânie.

Îmi petrec ziua fumând, bând diverse lucruri,
Tot felul de droguri americane care te ameţesc.
Eu care sunt beat înainte de a începe să beau! Cum
Să se fi găsit un creier mai potrivit cu nervii mei cei de roze!
Scriu aceste rânduri. Dar pare imposibil
Că s-ar putea percepe puţinul talent pe care îl am!
De fapt, această viaţă nu-i decât o pierdută casă de ţară
Unde se topeşte de urât un suflet sensibil.

Englezii sunt făcuţi pentru a exista.
Nu-i nimeni mai potrivit ca ei să li se potrivească
Tihna deplină. Destul să arunci un ban de momeală,
Ca unul dintre ei să se-nfăţişeze, numai zâmbete.

Eu aparţin acelui soi de portughezi
Care, după ce au descoperit India,
Şi-au pierdut ocupaţia. Moarte garantată.
M-am gândit la toate astea de multe ori.

© Humanitas Fiction 2012, Colecţia Seria de autor Fernando Pessoa, antologie, traducere din portugheză, prefaţă, tabel cronologic şi note de Dinu Flămând

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *