Lady, unii au murit ca în tara asta să putem intra la muzeu gratuit

Londra e o metropolă pentru pedestrași: niciodată nu am mers pe jos mai mult timp decât acum. Firește, nici nu am avut vreo intenție. Însă aici m-a topit flavour-ul. E locul în care poți scrie cărți lejer, ba chiar o colecție Chic pe săptămână; și autobuzele te ajută să faci asta. Orice îți dă o pâine în cuvinte, de la bulevardele cu cele mai boeme locuri pentru shopping, până la crâșmele de stradă și „obiceiurile” ușor alcoolizate care se petrec cu aceeași regularitate, după apus, ca și ceaiul de la ora cinci. Toate, inspirațional.

Am rătăcit alaltăieri pe Russell Street, încercând să găsesc ieșirea către British Museum. Eram, oricum, cel mai balcanic turist rătăcit în Londra la 8 dimineața, pentru că, oricum, voiam să bat Londra la picior. Google Maps îmi făcuse o ghidușie și îmi oferise un drum prin India de la o piață la alta, iar harta mea era cam medievală, cu siguranţă era devotată altor timpuri, în care cărcălelile cartografice păreau colorate pe genunchi. Precizie zero, mobilitate cât cuprinde.  Era ziua mea de istorie și artă, cu vizite planificate la milimetru, ahtiată după expozițiile unicat de la National Gallery Portrait. Am întrebat un gentleman mai în vârstă spre ce direcție ar trebui să o iau către British Museum. Foarte amabil, m-a condus în drumul lui către metrou către ieșirea către bulevardul principal, până la universitate, dându-mi hint-uri în privința unor locuri care erau imperative pe lista de obiective a unui trecător prin Londra.

„Lady, ai grijă. Nu trebuie să plăteşti nimic ca să vizitezi muzeul. Donaţiile sunt recomandate- una sau cinci lire, dar în ţara asta, unii au murit pentru lucruri care aveau să se întâmple mai târziu. Chiar şi intratul gratuit la orice muzeu. Cultura trebuie câştigată for free.  Aşa că bucură-te de asta şi ţine minte, ştiu că în alte locuri aşa ceva nu se întâmplă”.

Am mulţumit cu plăcerea de a fi auzit cea mai succintă descriere a Angliei, cu toată aroma ei de utopii comune şi abandonate, din gura unui nativ care ulterior m-a întrebat dacă eram din Franţa. I-am spus că nu, altminteri i-aş fi mărturisit că în ţara mea toate lucrurile aveau să se întâmple devreme şi abia mai târziu şi-ar fi căpătat eroul.

După o cură de artă, m-am întors acasă. Am început ultima carte. Una scrisă în paralel cu multe altele, ca niciodată. Fundamental greşit, după metodele mele. Dar bătrânelul a dat tonul scrierii. Probabil că aş fi vorbit ca el, dacă aş fi trăit într-un oraş în care libertatea nu se învaţă din cărţi. Însă nu e imposibil să trăieşti scriind despre ele. Chiar şi pe fugă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *